Spre deosebire de partidele componente ale fostei CDR, actualul PSD - cu toate formulele sale premergătoare - nu a avut o relaţie bună cu presa, în general. Nici când s-a aflat la putere, şi nici în opoziţie. În timp ce CDR a beneficiat, practic, în '96, de suportul masiv al mass-media, PDSR a avut, în 2000, o relaţie aş spune, de "bună vecinătate", decepţia provocată de Coaliţie neconcretizându-se în vreun spor de suport electoral din această direcţie. Nici în anul şi jumătate care s-a scurs de la preluarea puterii, partidul de guvernământ nu s-a bucurat de mai mult sprijin din partea presei (asta în ideea în care nu consideram critica justificată ca fiind un ajutor pentru cei criticaţi). Fiecare mişcare a sa, bună sau rea, s-a aflat în vizorul gazetarilor, mai puţin dispuşi astăzi ca oricând să gireze premise a căror valabiltate nu este evidentă. Una dintre explicaţii o constituie amara experienţă CDR-istă, o alta derivând din tentaţia totalitară generată de scorul electoral. Masiv acreditat de către alegători. PSD-ul nutreşte tot mai des convingerea că ştie mai bine ca oricine ce e bine pentru ţară. Or, pentru ţară ar trebui să fie bine tot ce este bine pentru partid. De aici lanţul aproape neîntrerupt de frustrări ale guvernanţilor, care se văd sancţionaţi, mai aspru sau mai blând, pentru aproape tot ceea ce fac. Ideea că presa devine tot mai insistent, o putere care nu e dispusă să dea socoteală altora, este în aceste condiţii iritantă. Mai ales atunci când este evident că atacurile sale mai sunt pe lângă obiect şi nici nu au conotaţia de respect considerată necesară. Că presa este o putere care are şi ea de dat socoteală, este mai mult decât real. Dar nu puterii - ci legii. Ziariştii nu sunt mai presus de lege şi ei trebuie să dea socoteală, pentru nerespectarea legii, ca orice cetăţean. Ce nu înţelege Puterea - prin unii dintre reprezentanţii săi - este că "plata" nu e obligatoriu să se facă prin luni sau ani de puşcărie. Nicăieri, în lumea civilizată, nu se mai face închisoare pentru calomnie sau pentru erori de apreciere. Există o pârghie - suficient de dureroasă - care poate să taie apetitul pentru invenţii şi invective: sancţionarea financiară. Ea poate fi chiar mai convingătoare şi mai educativă decât celula. Iar atâta timp cât PDSR-ul se va încăpăţâna să vrea să-i trimită pe gazetari la bulău, nu va avea parte nici de linişte, nici de înţelegere şi nici de aprecierile pe care consideră că le merită.