Despre "mintea românului cea de pe urmă" s-au scris tomuri, semnificația curentă fiind a ceea ce ar trebui făcut și nu se face la timpul potrivit. Avem o lungă și sugestivă tradiție în acest sens, istoria noastră fiind plină de momente în care deciziile luate nu au fost nici fericite și nici exemplare. În mic, avem modelul negocirilor de uniune/fuziune dintre PNL și APR. Dacă acestea ar fi finalizate în vara lui 2000, la prima rundă de discuții, poat că scena politică ar fi arătat altfel. Nu fundamental diferit de cea prezentă, dar cu siguranță ar fi pus un mai mare semn de echilibru între putere și opoziție. Dacă în toamna lui 2001 avem un tablou de opoziție fărâmițată și dezbinată aproape lipsită de șansa de a opune opțiuni semnificative unei puteri tot mai consolidată prin migrații și clientelism, este în primul rând meritul domnilor Meleșcanu și Stoica, cei care astăzi încearcă să facă, în parametri net diferiți, ceea ce ar fi trebuit să facă încă de acum un an. Adică atunci când și "cota de piață" a APR-ului era alta, când procentele d-lui Meleșcanu din sondaje ar fi putut remorca mai multe voturi și când o formațiune solidă de centru-dreapta ar fi manifestat o atracție considerabil mai puternică decât puzderia de opțiuni de centru-dreapta, zonă pe care s-au bătut între ele 5-6 formațiuni care s-au ales, până la urmă, cu praful de pe toba promisiunilor electorale. În urmă cu un an, principala piedică în calea unei alianțe a fost candidatura la președinție. Nici Meleșcanu și nici Stolojan neconfirmând, în cele din urmă, obstinația cu care și-au apărat pozițiile. Iată însă, că "mintea cea de pe urmă" este pe cale să parafeze o fuziune între cele două formațiuni. Ea se va produce, însă, anul viitor, când din "zestrea" APR-ului nu va mai fi rămas mare lucru, și când noua formațiune rezultată nu va putea emite pretenții substanțial diferite de cele de astăzi. |