Într-un moment în care lupta anticorupţie pare să se bucure de un sprijin unanim şi când autorităţile sunt mai preocupate ca oricând ca să demonstreze Europei că România este decisă să sape adânc în solul afacerilor necurate pentru a scoate la lumină adevărul şi vinovăţiile, fostul şef al Comisiei pentru Cercetarea Abuzurilor din Senatul anilor 1997-2000, Radu Ciuceanu, ridică vălul de pe una dintre cele mai tenebroase privatizări ale tranziţiei: afacerea Romtelecom. Considerată la vremea respectivă o 'privatizare de succes' - ca şi altele, la alte vremi - vânzarea operatorului naţional de telefonie n-a ridicat atunci, în mod straniu, prea multe semne de întrebare, nici pentru clasa politică şi nici pentru presă. În fapt, o operaţiune comercială între două state - România şi Grecia - şi nicidecum o privatizare în adevăratul înţeles al cuvântului -, transferul proprietăţii unui operator de 3,5 milioane de abonaţi către unul cu doar 1,5 milioane a fost însoţit de un artificiu care n-a sărit, pentru început, în ochii niciunuia dintre cei care şi-au pus ilustrele semnături pe documentul respectiv - premier, ministru al Justiţiei, ministru al Apărării, ministru al Telecomunicaţiilor, al Finanţelor, ministru al Privatizării, şef al FPS: şi anume faptul că vânzarea se făcea printr-un intermediar cipriot (o societate offshore, cu un capital de 2000 dolari!) al cărui unic rost era să reţină un comision de zece la sută: nu mai puţin de 67,5 milioane de dolari! Sau că instituţia căreia i s-a încredinţat consultanţa pentru privatizare a făcut această operaţiune practic către un singur ofertant - cel grec - pentru aproape 10 milioane de dolari. Nici până astăzi nu se ştie cu precizie ce s-a întâmplat cu comisionul cipriot. Pentru că de încasat l-a încasat cineva, doar acesta era şi rostul minusculei companii care a mijlocit tranzacţia. Se ştie însă că odată cu vânzarea Romtelecom, pentru un preţ incredibil de mic faţă de acela al alt or operatori estici, culmea, după o infuzie masivă de capital, de la stat, pentru modernizare, costurile abonamentelor şi convorbirilor telefonice au crescut spectaculos, în timp ce managementul noii companii s-a dezvoltat încredibil (de la unul - la 60 de directori!). Se mai ştie că odată cu tranzacţia s-a desfiinţat Ministerul Telecomunicaţiilor nu pentru că n-ar mai fi avut obiect al muncii, ci fiindcă fostul ministru îşi îndeplinesc misiunea. Parcă lovită de o bombă cu neutroni, societăţii româneşti i-au trebuit aproape doi ani ca să se dezmeticească şi să vrea să înţeleagă ce s-a întâmplat. Comisia de anchetă s-a constituit la Senat, dar nu şi la Cameră, unde reprezentanţii arcului guvernamental au considerat că ar fi o manifestare îndreptată împotriva privatizării în general. Primul volum lansat de Radu Ciuceanu ('Reţeaua pierdută') readuce în atenţie acest episod care, dacă nu vorbim una şi fumăm alta, ar trebui să intre rapid în vederile curajosului DNA, pentru că, mai veche sau mai nouă, corupţia are aceleaşi efecte asupra bazei societăţii. Şi trebuie tratată la fel de exigent.