După aproape şase ani, într-o altă catastrofă aeriană (devenită, vai, atât de familiară nouă) alţi doi generali de Interne trec dincolo de hotarele vieţii. În decembrie '89, Nuţă şi Mihalea reprezentau vârful de lance al unei represiuni brutale, primare, tresele de generali căpătându-şi-le pentru obedienţa şi zelul cu care încălcau o lege - şi aşa formală - pentru a face pe placul stăpânilor supremi. În septembrie '95, Bunoaica şi Sandu reprezentau veritabile repere de profesionalism şi etică, într-un minister care este încă departe de a fi reuşit să facă din aceste două categorii o regulă. Spirit dinamic şi reformator, Ion Bunoaica era pe cale de a desăvârşi procesul de modernizare al unei instituţii - Jandarmeria - căreia viguroase rădăcini istorice îi dădeau dreptul la o demnitate care-i fusese răpită. Fire deschisă şi profund cinstită, Ion Eugen Sandu se instalase în avanposturile unui demers real împotriva corupţiei şi a ilegalităţii, acţionând cu o convingere care lipseşte majorităţii campionilor acestei campanii ce se dovedeşte mai mult de formă. Dispariţia lor tragică poate da naştere la speculaţii de tot felul si nu mă îndoiesc că aşa se va şi întâmpla. Cred însă cu toată convingerea că tragedia de la Mogoşeşti, petrecută în chiar ziua în care Jandarmeria îşi aniversa crearea, indiferent de cine şi ce se face răspunzător de ea, va avea efectul dramatic al temporizării unui proces de care societatea românească, în ansamblu, şi instituţiile cărora cei doi le-au aparţinut, au nevoie mai mult ca oricând: evoluţia spre democraţie, competenţă şi demnitate.