Cu aproape 24 de ore înaintea celei mai aprige ofensive sindicale anunțate din acest an, care și-a propus, în termeni radicali, sã termine cu actualul guvern, este posibil sã asistãm la clasica pupãcealã din Piața Universitãții ce consfințește o nouã victorie a ambelor tabere, pentru cã în rãzboaiele noastre democratice, oricât ar pãrea de ciudat, nimeni nu pierde. In acest fel Executivul își ia o piatrã de pe suflet întâmpinând cu mai mult optimism mitingul de astãzi al Opoziției, de care dealtfel nici nu cred cã s-a temut prea tare. Devine tot mai evident faptul cã în balanța Putere-Opoziție, o altã opoziție ia locul celei parlamentare. Este opoziția sindicalã, mai radicala în propuneri și mai concertatã organizatoric. Dacã opoziția parlamentarã nu-și poate permite altceva decât niște simple rãsteli de genul PL'93, prizonierã a comoditãții și ineficientei sale cronice, opoziția sindicalã, animatã de veleitarismul și setea de putere ale liderilor sãi, poate sã producã acea rãsturnare despre care lumea își închipuie, în general, cã ar putea aduce ceva mai bun. Dar opoziția sindicalã este, la rândul ei, prizoniera unui tip de conflict comod: ea are nevoie de adversar pentru a-și putea arãta mușchii. Demiterea guvernului n-ar face altceva decât sã o lipseascã de partenerul de dialog (era sã zic șantaj), fãrã de care ea însãși nu-și mai gãsește rostul. Este ceea ce mã face sã cred cã toate confruntãrile de acest fel vor continua dupã o logicã proprie a jocului, pânã la urmãtorul scrutin general, spre dezamãgirea opoziției parlamentare cãreia îi place atât de mult sã creadã cã o manipuleazã pe cea sindicalã, încât aproape se autoconvinge de acest lucru. Când, în realitate, situația pare sã stea absolut invers.