Cu aproape 24 de ore înaintea celei mai aprige ofensive sindicale anunţate din acest an, care şi-a propus, în termeni radicali, sã termine cu actualul guvern, este posibil sã asistãm la clasica pupãcealã din Piaţa Universitãţii ce consfinţeşte o nouã victorie a ambelor tabere, pentru cã în rãzboaiele noastre democratice, oricât ar pãrea de ciudat, nimeni nu pierde. In acest fel Executivul îşi ia o piatrã de pe suflet întâmpinând cu mai mult optimism mitingul de astãzi al Opoziţiei, de care dealtfel nici nu cred cã s-a temut prea tare. Devine tot mai evident faptul cã în balanţa Putere-Opoziţie, o altã opoziţie ia locul celei parlamentare. Este opoziţia sindicalã, mai radicala în propuneri şi mai concertatã organizatoric. Dacã opoziţia parlamentarã nu-şi poate permite altceva decât nişte simple rãsteli de genul PL'93, prizonierã a comoditãţii şi ineficientei sale cronice, opoziţia sindicalã, animatã de veleitarismul şi setea de putere ale liderilor sãi, poate sã producã acea rãsturnare despre care lumea îşi închipuie, în general, cã ar putea aduce ceva mai bun. Dar opoziţia sindicalã este, la rândul ei, prizoniera unui tip de conflict comod: ea are nevoie de adversar pentru a-şi putea arãta muşchii. Demiterea guvernului n-ar face altceva decât sã o lipseascã de partenerul de dialog (era sã zic şantaj), fãrã de care ea însãşi nu-şi mai gãseşte rostul. Este ceea ce mã face sã cred cã toate confruntãrile de acest fel vor continua dupã o logicã proprie a jocului, pânã la urmãtorul scrutin general, spre dezamãgirea opoziţiei parlamentare cãreia îi place atât de mult sã creadã cã o manipuleazã pe cea sindicalã, încât aproape se autoconvinge de acest lucru. Când, în realitate, situaţia pare sã stea absolut invers.