În stilul sãu inimitabil, preºedintele Bãsescu a 'furat' ºi numãrãtoarea inversã a aderãrii României la UE din noaptea de 31 decembrie 2006. Cu nonºalanþa unui elev nu prea silitor care face din asta chiar un titlu de mândrie, preºedintele a sãrit de la 4, direct la 1, pentru a ajunge mai repede la momentul lansãrii. Este, poate, explicabilã o asemenea grabã care derivã din frustrãrile ºi temerile aproape permanente cã vom rata acest moment decisiv pentru istoria contemporanã a României. Drumul nostru spre Uniunea Europeanã a început, practic, a doua zi dupã ce România s-a desprins din chingile dictaturii ºi când am realizat cu toþii cât de mult ne îndepãrtasem de continentul din care fãceam parte, datoritã izolãrii ermetice faþã de valorile împãrtãºite de comunitatea acestuia. Uniunea Europeanã ca noþiune, filtratã de propaganda de partid, nu reprezentase pentru noi altceva decât un subiect de comentarii critice ºi o temã de caricaturi legate de disputele din 'piaþa comunã', vãzutã simplist ca un soi de tarabã la care negociatorii se trag de pãr sau îºi carã pumni în capete. Cu toate aceste evidenþe, primul semnal public referitor la aderare ca obiectiv fundamental al politicii româneºti a apãrut relativ târziu, dupã vreun an ºi ceva, atunci când într-o intervenþie a sa, fostul parlamentar Liviu Mureºan s-a referit explicit la acest lucru. E drept cã la vremea respectivã Uniunea, care îºi consumase deja 'valurile' interne, nu manifestase disponibilitatea lãrgirii, mai ales din cauza decalajului considerat atunci apreciabil, dintre membrii sãi ºi potenþialii candidaþi. Politica lãrgirii, ca strategie, s-a manifestat abia atunci când a devenit vizibil faptul cã o serie de þãri din fostul lagãr socialist - respectiv Cehoslovacia, Ungaria ºi Polonia - plecaserã de pe poziþii economice incomparabil mai avantajoase decât altele. Cu toate acestea, România a fãcut parte în 1996, din grupul de þãri cu care se demaraserã negocierile, în cadrul unui program care viza lãrgirea în trepte. Schimbarea din '96 ºi debandada generatã de incompentenþa noilor autoritãþi au fãcut însã ca România sã piardã aceastã poziþie, ºi din primii ºase, cum fusese iniþial avizatã, sã ajungã în coada celor 12. Doar eforturile susþinute ale guvernului Nãstase (cãruia nu i se pot nega merite reale) au fãcut ca þara noastrã sã nu fie complet desprinsã de pluton ºi insistenþele ieºite din comun ale echipei acestuia au fãcut ca, în 2002, autoritãþile comunitare sã accepte termenul de 1 ianuarie 2007, în defavoarea unei soluþii deschise. Ce a urmat ºtim prea bine: cu gâfâieli, cu poticneli, cu ochi închiºi, am reuºit sã doborâm pãdurea de steguleþe roºii ºi sã-i convingem pe cei de la Bruxelles cã lãsându-ne pe dinafarã îºi creazã lor înºiºi probleme mai mari decât ale noastre. România este acum þara europeanã cu drepturi depline. Dar ºi cu obligaþii pe mãsurã. Abia de aici încolo începe marea provocare: integrarea propriu-zisã.