Alegerile locale de duminică n-au fost chiar un Waterloo pentru partidul de guvernământ, aşa cum lasă să se înţeleagă valul de comentarii aprinse din presă. A fost, însă, un mare semnal de alarmă şi un "stop" la intersecţia dintre triumfalism şi realism, pe marginea căruia va trebui reflectat cu atenţie.Alegerile locale au fost orchestrate cu fast în ideea că, aflat în plină ofensivă europeană, guvernul este hotărât să facă totul pentru a asigura continuitatea acestui demers. Or, acest lucru depindea, în mod direct, de asigurarea bazei logistice pe plan local. În aceeaşi idee, de concentrare a efortului, s-a mers şi pe formula supralicitării ofertei pentru cele două municipii-problemă: Bucureştiul şi Clujul. Realitatea dezvăluită de rezultatele primului tur constituie o surpriză nu doar pentru PSD, ci şi pentru beneficiarii eşecului său: alianţa PD-PNL. Nici Băsescu, nici Stolojan, nici susţinătorii lui nu s-au aşteptat la un asemenea deznodământ, pe care nu-l putea acoperi simpla operaţiune aritmetică a coaliţiei lor parţiale. Sprijinul a venit chiar de la adversar şi de la limbajul dual practicat de acesta. PSD şi-a desfăşurat campania electorală ca partid al oamenilor simpli, săraci, condus însă de baroni locali şi de oligarhi centrali. A dus până la suprasaturaţie mesajele publicitare, a căror opulenţă a avut, sistematic un efect invers. Cu cât au fost mai mari şi mai numeroase bannerele candidaţilor săi, cu atâta aceştia şi-au diminuat şansele (de pildă, Gherasim, poate cel mai bun din garnitura actuală de primari, a pierdut pe mâna prea marii, exageratei sale expuneri). În acest fel s-a ajuns chiar la o percepţie publică de genul căreia opoziţia liberalo-democratică ar fi cea care i-ar reprezenta, de fapt, pe cei defavorizaţi. O a doua cauză a eşecului o reprezintă suspiciunea generată de propensiunile totalitare a PSD şi de teama ascunsă că acesta tinde să devină partid-stat prin racolarea - prin convingere sau forţă - a tuturor celor rămaşi în afara rândurilor sale. Este o reacţie firească, pentru un popor care a trăit jumătatea de secol opresiunea acestor structuri ideologice iar constatarea - întârziată, dar nu tardivă - a lui Miron Mitrea, că vremea partidului-stat s-a dus reprezintă o tresărire de luciditate ce poate genera un alt tip de acţiune politică, dacă PSD doreşte să oprească declinul de popularitate cu care este ameninţat.