Cu o întârziere determinată, probabil, de o analiză la rece a situaţiei, preşedintele Iliescu a produs ceea ce s-ar putea numi replica la 'atacul' ambasadorului american Guest la adresa corupţiei şi a luptei lipsită de convingere cu aceasta.

Preşedintele a ajuns la concluzia, logică, că o astfel de poziţie contravine legilor scrise şi nescrise ale diplomaţiei şi că ea se poate încadra în categoria amestecului în treburile interne ale ţării. Mai spune preşedintele că ambasadorul reprezintă cureaua de transmisie dintre domnia sa şi omologul său de la Casa Albă, şi dacă acela avea de transmis un mesaj, mr. Guest ar fi putut să o facă direct la urechea preşedintelui şi nu în mass media.

Asta este o faţă a problemei. Cealaltă ţine de schimbările intempestive care au loc în ultima vreme în lume. Cele care conduc la crearea unui alt tip de ordine mondială. Chiar dl Iliescu recunoştea, după întoarcerea sa la Bruxelles, de la ultimul summit european, că suntem nevoiţi să acceptăm o situaţie obiectivă: anume aceea în care Statele Unite sunt, la această oră, unica superputere mondială. Şi că această superputere poate să dea evenimentelor cursul dorit fără a solicita cuiva aprobarea sau consensul. Intervenţia în Irak este expresia cea mai convingătoare a acestei abordări. De ce n-am accepta, atunci, faptul că unica superputere îşi poate permite să calce uzanţele diplomatice şi să dea averstimente? Recent, la Damasc, Colin Powell îi explica preşedintelui sirian că preşedintele Bush 'dispune de toate mijloacele politice, economice, militare şi diplomatice' de a determina comunitatea internaţională să nu mai acorde suport mişcărilor extremiste şi teroriste. Probabil că, în strategia globală a Americii, corupţia se aliniază, într-un fel sau altul pericolelor la adresa stabilităţii naţiunii americane şi atunci preşedintele nu vede de ce n-ar face uz de mijloacele sale diplomatice de a-i persuada pe români să nu facă din corupţie o problemă pur internă.