Declaraþiile pe care le-a fãcut sãptãmâna trecutã, la Strasbourg, premierul Tãriceanu, referitor la relaþia sa cu preºedintele Bãsescu, dar mai ales precizarea cã între cei doi poli de putere exista un raport instituþional ºi nu unul emoþional, pare sã punã punct unei lungi evoluþii marcate de confuzie ºi de orgolii. Acestea au avut ca punct de plecare contextul în care a fost constituitã Alianþa DA. Deºi era evident, pe la începutul lui 2004, cã în faþa buldozerului PSD, creditat în unele sondaje cu peste 50% dintre opþiunile de vot, în cele douã partide ale Opoziþiei de centru-dreapta – democraþi ºi liberali – nu existã un curent de opinie favorabil unirii a forþelor pentru a întâmpina examenul electoral. Este meritul lui Stolojan de a fi impus, practic, colegilor sãi o decizie pe care Bãsescu a avut inteligenþa de a recepta ca atare. Practic, Alianþa a fost forþatã de la vârf, fãrã a se bucura de sufragiul susþinãtorilor celor douã formaþiuni, care au acceptat-o pe principiul clasic cã, pentru a trece puntea, te faci frate ºi cu liberalii/democraþii. Succesul de la locale le-a întãrit, însã, partizanilor formului, convingerea cã nu existã altã cale de urmat pentru parlamentare, cãci la prezidenþiale nimeni nu se gândea în mod serios cã Stolojan i-ar putea face faþã lui Nãstase. A urmat însã accidentul – fericit pentru Alianþã?! – al cãderii psihice a lui Stolojan urmat de vocada prin care Bãsescu urma sã devinã candidatul la preºedinþie. Intra în scenã Tãriceanu, personaj destul de ºters la vremea respectivã. Dar nu mai era timp de ales. Aºa cã cei doi au plecat la drum, braþ la braþ, într-o configuraþie în care Bãsescu era locomotiva, iar Tãriceanu vagonul de pasageri la trenul care, doar teoretic, conducea cãtre Putere. Este greu de spus dacã în cazul victoriei lui Nãstase, Tãriceanu ar fi avut vreo ºansã la nominalizarea ca premier. Dupã cum s-au desfãºurat lucrãrile, a fost Bãsescu cel care forþând lucrurile (nici acum nu este clar cât de constituþionalã a fost decizia sa) i-a dat lui Tãriceanu ºansa de a deveni premier, în conformitate cu prevederile protocolului Alianþei. ÃŽnsã, la vremea respectivã, aura lui Bãsescu având proporþiile pe care le-a cãpãtat prin victorie, nominalizarea a apãrut ca un fel de cadou fãcut aliatului. ªi aºa a fost perceputã multã vreme. Aºa a vãzut-o – ºi o mai vede ºi acum – însuºi Bãsescu, care ‚regretã’ cã l-a numit pe Tãriceanu, deºi este limpede cã nu putea sã aibã altã opþiune. Declaraþia de la Bruxelles a premierului are tocmai darul de a limpezi imaginea pragmaticã a lui Tãriceanu care a înþeles pânã la urmã cã nu este nici produsul ºi nici subordonatul preºedintelui, ºi nostalgia lui Bãsescu care continuã sã se amãgeascã cu ideea cã titularul de la Cotroceni este un tãtuc atotputernic.
|