Oricât de neÎncrezãtori am fi În sondaje, nu putem sã nu fim de acord cã oricât de orientate ar fi acestea, indiferent de cine au fost comandate, trendul principal iese puternic În evidenÞã: ascensiunea constanÞã a PDSR-ului, care tinde spre cota istoricã a FSN-ului '90 , fãrã Însã a o putea egala, pentru cã ceea ce s-a Întamplat atunci este irepetabil. Comentatorii radicali pun aceastã tendinÞã pe seama unei "vinovãÞii colective": nostalgia partidului unic. Mi se pare o explicaÞie simplistã, ce nu Þine cont de schimbãrile profunde ce s-au petrecut În conºtiinÞa colectivã a românilor În ultimii 10 ani. Aºa zisul "regret dupã Ceauºescu" este un sindrom complex, ce are mai puÞin În vedere maniera În care acesta a condus România vreme de un sfert de veac, cât un amestec compus din relativa siguranÞã a individului În faÞa fenomenului infracÞional, garanÞia unui loc de muncã, discutabila echitate a distribuÞiei bunurilor ºi accesul mai lesnicios la instrucÞie a tuturor categoriilor sociale. Sunt chestiuni a cãror conotaÞie ideologicã este minorã, mai ales cât comunismul pe care-l reclamã a fost, În fapt, un naÞional- socialism stÎngaci ºi ineficient implementat. Avansul de Încredere pe care-l recolteazã - deocamdatã În sondaje - PDSR-ul are prea puÞin de-a face cu nostalgia partidului comunist, ºi cu atât mai puÞin cu aceea a unui partid unic. Ca ºi În '96, este vorba despre votul negativ la adresa coaliÞiilor ºi a algoritmului, În care alegãtorul entuziast din octombrie~ noiembrie '96 vede principala cauzã a ineficienÞei ºi degringoladei "regimului" ce-ºi Încheie mandatul În aceastã sãptãmânã. Cu bunul simt ºi intuiÞia specifice organismului colectiv pe care-l constituie electoratul, acesta merge pe soluÞia "guvernului unic", acela pe care eventualele defecÞiuni ale aliaÞilor minori sã nu-l poatã pune În stare de nefuncÞionare. România - prin expresia sa majoritarã - vrea de data asta un guvern puternic, apt sã punã În practicã fãrã prea multe ezitãri programele necesare reformei ºi pregãtirii accesului În comunitatea europeana, care rãmân obiectivele majore ale urmãtorilor patru ani. Apare o singurã problemã: putea-va PDSR-ul sã dovedeascã faptul cã deÞine astãzi resursele necesare atingerii acestor obiective, mai mult decât le-a avut pânã În '96?