În audiovizualul românesc se întâmplă multe minuni. De la crearea autorităţii de reglementare - CNA - s-au produs mutaţii aproape de neconceput cu vreo zece ani în urmă. Atunci, monopolul televiziunii de stat tocmai se spărgea, prin apariţia primelor posturi private. Acestea au fost, într-o ordine aproximativă, Tele 7abc, Antena 1 şi PRO TV. Părea maxim de ce poate da 'rezervorul' de cadru al TVR-ului, pentru că din punct de vedere tehnic lucrurile se puteau rezolva incomparabil mai uşor. Diversificarea ofertei venea pe fondul unei dezvoltări explozive a televiziunii prin cablu. Operatorii nu mai pridideau să-şi întindă cablurile peste tot, acoperirea devenind un ţel care părea să ignore eficienţa. În scurt timp, România a devenit una dintre cele mai 'cablate' ţări din Europa, cu un procent de circa 80%, acoperind în egală măsură zonele urbane şi rurale. Odată înlăturată această piedică în calea dezvoltării prestaţiei video, posibilă până atunci doar până acolo unde 'băteau' costisitoarele relee ale statului, a început bătaia pe frecvenţe, pe un loc mai în faţă în lista de canale şi pe o poziţie mai accesibilă mânuitorului de telecomandă. Reglementările abordate atunci de CNA - în vigoare şi astăzi - vizau un peisaj în care canalele româneşti existente, puţine, beneficiau de un anume privilegiu. Pierdut odată cu înmulţirea acestora şi cu intrarea în competiţia cu canalele consacrate străine. Mulţimea de operatori de cablu s-a rărit prin tranzacţii succesive care au condus spre împărţirea ţării între câteva mari companii, tot mai 'străine'. Ultima tranzacţie spectaculoasă a fost preluarea Astral-ului de către americanii de la UPC. În această fază au început problemele noilor canale româneşti. Ele n-au mai găsit loc în grilă. Sau au trebuit să facă eforturi disperate pentru un loc sub soarele audiovizualului. Copleşit de noua sa funcţie de gardian public, al bunelor moravuri, CNA-ul şi-a uitat îndatoririle - între care şi aceea de a da şanse egale noilor veniţi şi de a obliga operatorii să retransmită posturi cu traducere sau subtitrare românească. Un post ca SENSO TV, care a debutat în urmă cu un an într-o excelentă formulă de canal de cultură şi civilizaţie, este acum în pragul falimentului. Boicotat mai întâi de UPC şi scos din grilă până la finele unui proces juridic de durată, iar apoi de un management impropriu, buimăcit de lipsa de audienţă, îşi datorează situaţia în special autorităţii de reglementare, încremenită pe poziţiile de la înfiinţare şi incapabilă să ţină pasul cu evoluţia întregului sistem, acum practic scăpat de sub control. Este evident, un nonsens, şi cred că revine Parlamentului sarcina de a readuce instituţia cu picioarele pe pământ şi de a elabora noi reglementări care să prevină acţiunile de monopol sau de boicot ale producţiei naţionale, chiar în contextul liberalizării acestor servicii într-o Europă fără graniţe. Dacă la nivel continental este posibilă o stimulare a producţiei de televiziune europene, dezavantajată în faţa tăvălugului american, nu văd de ce n-ar fi posibilă o susţinere mai hotărâtă a posturilor româneşti, în competiţia cu celelalte.