I s-a întâmplat unei persoane a cărui onestitate nu pot s-o pun sub semnul întrebării și care a trăit pe propria sa piele experiențe numeroase de acest gen. Bref: având nevoie de o hârtie de la un birou de specialitate al sectorului condus de un arhitect care a reușit să se umple de moșteniri în acest mandat, i-a solicitat-o funcționarei de serviciu. Nu se știe de ce, dar tipul acesta de hârtie se elibera, regular, în trei zile, iar persoana avea nevoie de ea a doua zi. Așa încât a rugat-o frumos pe funcționară să o ajute. Aceasta s-a uitat lung și întrebător în ochii petentei. 'Am pus ceva în dosar!' - i-a răspuns aceasta, avertizată în prealabil că ăsta e obiceiul casei. Întrebarea a venit, buimăcitor de concretă: 'Cât?' 'Păi trei...' (sute de mii, lei vechi). 'Păi ce să fac cu trei sute de mii? Atâta este doar partea șefului...' Înțelegătoare, petenta a mai pus două hârtii în dosar. 'Hm, mie nu-mi mai rămâne însă nimic!' S-a declarat tacit mulțumită doar când lângă hârtiile de la dosar s-au mai adăugat încă două. Șapte, în total, pentru o adeverință pe care primăria era datoare să o elibereze gratuit. Sau, dacă legea îi permitea, instituind o taxă de urgență... Șpaga la primării este deja un loc comun. Cei care au de-a face cu diversele servicii, în special cu cele din zona construcțiilor, știu că nu se mișcă nici un deget fără șpagă. Fără șpagă negociată, sau cu tarife fixe pentru fiecare operațiune. Nu întâmplător, mulți dintre funcționarii publici, salarizați de la buget, au început să-și afișeze fără jenă bunăstarea subită. Șpaga se negociază și se împarte până sus. Gurile rele zic că până sus de tot. Dovadă, încetineala și întârzierile cu care se semnează la vârf unele dosare, care nu primesc undă verde până când nu se achită șpaga. În administrația publică s-a instituit o veritabilă lege a junglei. Oamenii tac și plătesc, pentru că altminteri funcționarii găsesc o sumedenie de tertipuri legale prin care îi pot întârzia, împiedica să-și facă treaba sau îi pot hărțui pe parcursul lucrărilor. Șpaga măruntă și multă, deasă cât cuprinde, este cea care-i amărăște viața românului. Nu șpaga la vârf a nu știu căror tunari de meserie. Aici se situează zona de maximă disfuncționalitate, locul în care șpaga este nu doar tolerată, ci chiar protejată, sub pretextul că altfel lucrurile s-ar bloca. O zonă pe care guvernanții, preocupați de răfuielile politice, se fac că nu o observă. Din interes, pentru că altminteri ar însemna să-și dea în gât propria clientelă, pusă în funcții peste tot pe unde să poate fi vămuit necinstit simplul și fraierul cetățean.
|