În ziua în care se aproba bugetul, fără nici unul dintre amendamentele PSD-ului, președintele Consiliului Național își lansa, la Casa Titulescu, două noi volume (6 și 7) ale serialului „România după Malta”. Două tomuri consistente, cu peste 1600 de pagini și cântărind vreo 2,5 kilograme.
Un numeros public, compus din politicieni social-democrați, diplomați, jurnaliști și colaboratori apropiați, a ținut să fie prezent la evenimentul promovator de o redutabilă echipă de „moderatori”: președintele de onoare al partidului, Ion Iliescu, președintele Academiei, Ionel Haiduc, fostul ministru de Externe Cristian Diaconescu și parlamentarul Titus Corlățean.
Adrian Năstase a adunat, cu scrupulozitatea ce-l caracterizează, tot ceea ce a fost legat de activitatea și acțiunile sale în calitatea pe care a avut-o, de prim ministru de Externe „constituțional”, din guvernele Roman II și Stolojan. Cele două op-uri sunt burdușite cu note, comentarii, documente, fotografii care reconstituie aproape pas cu pas evoluția sa de pe scena internă și pe cea internațională, în intervalul 1 Iulie – 31 Decembrie 1991.
Atunci când a fost numit ministru de Externe și a preluat de la veteranul Sergiu Celac portofoliul, Adrian Năstase era un necunoscut pentru marele public. Intrase în scenă pe la începutul lui ’90, în calitate de expert la CPUN, în echipa CFSN-ului care gestiona relațiile externe (patronate atunci, autoritar, de Brucan) și se remarcase, datorită calităților sale – cultură solidă, prezență agreabilă, talent de relaționare interumană – în fața echipei eterogene care se instalase la cârma țării. Numirea sa ca ministru de Externe a fost una dintre cele mai inspirate decizii luate atunci, pentru că Năstase a dovedit rapid că este omul potrivit la locul potrivit și persoana cea mai aptă să reconstruiască (chiar și la propriu) o instituție pe măsura noilor sale misiuni. În prezentarea făcută la Casa Titulescu, cineva a schițat și un bilanț fizic al mandatului său, cu kilometri parcurși, zile petrecute peste hotare (peste 200 într-un an!) și contacte avute. Până și aceasta ilustrează stilul dinamic pe care l-a impus și de care, atunci, România avea nevoie ca de aer. Îndrăznesc să afirm că Năstase a fost cel mai bun ministru de Externe postdecembrist, că provăcările cărora le-a făcut față au fost dintre cele mai complexe (ecoul internațional negativ al mineriadelor, primirea României în Consiliul Europei, contactele premergătoare parteneriatului cu NATO, relația bilaterală cu Statele Unite și clauza) și că el a reușit să proiecteze în percepția internațională o nouă imagine pentru diplomația românească. Întâmplător sau nu, perioada pe care o evocă cu minuție istoriografică volumele lansate este cea din care se poate descifra cel mai bine modul în care s-a format personalitatea celui care avea să ocupe (cu o singură excepție) cele mai înalte poziții din stat, acumulând totodată premisele unei autorități personale pe care n-a mai avut-o nici cu un alt lider român în viață.
Suspicioșii ar putea crede chiar că evenimentul evocat în aceste rânduri constituie o primă demonstrație pentru intențiile de viitor ale lui Adrian Năstase și un argument al sprijinului politic de care va beneficia în competiția pentru șefia unui partid aflat într-o periculoasă derivă.