În ziua în care se aproba bugetul, fără nici unul dintre amendamentele PSD-ului, preşedintele Consiliului Naţional îşi lansa, la Casa Titulescu, două noi volume (6 şi 7) ale serialului „România după Malta”. Două tomuri consistente, cu peste 1600 de pagini şi cântărind vreo 2,5 kilograme.

Un numeros public, compus din politicieni social-democraţi, diplomaţi, jurnalişti şi colaboratori apropiaţi, a ţinut să fie prezent la evenimentul promovator de o redutabilă echipă de „moderatori”: preşedintele de onoare al partidului, Ion Iliescu, preşedintele Academiei, Ionel Haiduc, fostul ministru de Externe Cristian Diaconescu şi parlamentarul Titus Corlăţean.

Adrian Năstase a adunat, cu scrupulozitatea ce-l caracterizează, tot ceea ce a fost legat de activitatea şi acţiunile sale în calitatea pe care a avut-o, de prim ministru de Externe „constituţional”, din guvernele Roman II şi Stolojan. Cele două op-uri sunt burduşite cu note, comentarii, documente, fotografii care reconstituie aproape pas cu pas evoluţia sa de pe scena internă şi pe cea internaţională, în intervalul 1 Iulie – 31 Decembrie 1991.

Atunci când a fost numit ministru de Externe şi a preluat de la veteranul Sergiu Celac portofoliul, Adrian Năstase era un necunoscut pentru marele public. Intrase în scenă pe la începutul lui ’90, în calitate de expert la CPUN, în echipa CFSN-ului care gestiona relaţiile externe (patronate atunci, autoritar, de Brucan) şi se remarcase, datorită calităţilor sale – cultură solidă, prezenţă agreabilă, talent de relaţionare interumană – în faţa echipei eterogene care se instalase la cârma ţării. Numirea sa ca ministru de Externe a fost una dintre cele mai inspirate decizii luate atunci, pentru că Năstase a dovedit rapid că este omul potrivit la locul potrivit şi persoana cea mai aptă să reconstruiască (chiar şi la propriu) o instituţie pe măsura noilor sale misiuni. În prezentarea făcută la Casa Titulescu, cineva a schiţat şi un bilanţ fizic al mandatului său, cu kilometri parcurşi, zile petrecute peste hotare (peste 200 într-un an!) şi contacte avute. Până şi aceasta ilustrează stilul dinamic pe care l-a impus şi de care, atunci, România avea nevoie ca de aer.  Îndrăznesc să afirm că Năstase a fost cel mai bun ministru de Externe postdecembrist, că provăcările cărora le-a făcut faţă au fost dintre cele mai complexe (ecoul internaţional negativ al mineriadelor, primirea României în Consiliul Europei, contactele premergătoare parteneriatului cu NATO, relaţia bilaterală cu Statele Unite şi clauza) şi că el a reuşit să proiecteze în percepţia internaţională o nouă imagine pentru diplomaţia românească. Întâmplător sau nu, perioada pe care o evocă  cu minuţie istoriografică volumele lansate este cea din care se poate descifra cel mai bine modul în care s-a format personalitatea celui care avea să ocupe (cu o singură excepţie) cele mai înalte poziţii din stat, acumulând totodată premisele unei autorităţi personale pe care n-a mai avut-o nici cu un alt lider român în viaţă.

Suspicioşii ar putea crede chiar că evenimentul evocat în aceste rânduri constituie o primă demonstraţie pentru intenţiile de viitor ale lui Adrian Năstase şi un argument al sprijinului politic de care va beneficia în competiţia pentru şefia unui partid aflat într-o periculoasă derivă.