Dacă n-ar fi fost episodul nefericit al raportului de ţară şi al amestecului straniu de amărăciuni şi jubilaţie cu care a fost primit, ceea ce s-a întâmplat săptămâna trecută la Beijing ar fi trebuit să reprezinte un moment semnificativ, de excepţie chiar, al prezenţei României în scena internaţională. Din păcate, ecourile reuniunii dintre delegaţia Internaţionalei Socialiste şi conducerea Partidului Comunist Chinez - poate cea mai puternică formaţiune politică existentă la această oră - s-au lovit de barajul de comentarii critice, chiar catastrofice, produs de decizia Comisiei Europene, chiar dacă nimeni nu era convins de faptul că suspendarea negocierilor ar fi putut primi undă verde. La Beijing a avut loc o întâlnire, istorică aş spune, între pragmatica şi dinamica conducere a Partidului Comunist Chinez şi o delegaţie a Internaţionalei Socialiste din care au făcut parte trei foşti premieri şi unul în funcţie. Cei trei foşti sunt chiar preşedintele IS, portughezul Gutteres, italianul D'Alema şi danezul Rassmusen, alături de francezul Moscovici. Adrian Năstase este singurul lider socialist în funcţie, la tabloul de comandă al unui guvern confruntat cu obiective majore şi cu dificultăţi imense. Deşi PSD a fost admisă în Internaţionala Socialistă abia anul trecut, după îndelungi împotriviri ale PD-ului, Năstase a avut privilegiul să se afle într-o companie selectă, într-un dialog ce poate avea urmări importante pentru politica globală. El şi-a datorat această participare unui element deloc lipsit de importanţă: lui Năstase i-a aparţinut ideea acestui contact şi tot el este cel care a perfectat detaliile şi programul întâlnirii. Sarcina i-a fost facilitată de excelenta relaţie stabiltă în timp cu liderii chinezi (a vizitat această ţară de nouă ori în ultimul deceniu, ultima sa vizită, de anul trecut, în plină blocadă SARS fiind considerată o elocventă dovadă de prietenie, apreciată ca atare de către gazde), iar prezenţa delegaţiei în capitala chineză a fost tratată ca un eveniment de primă mărime. Discuţiile purtate au avut darul de clarifica poziţiile şi diferenţele specifice dintre cele două curente ideologice, faptul că nu s-a abordat ideea unei apropieri neexcluzând, în perspectivă, o soluţie de acest gen. În compania unor interlocutori de calibrul celor amintiţi, premierul român a demonstrat o excelentă compatibilitate, meritându-şi pe deplin rolul precum şi aprecierile pe care aceştia n-au ezitat să le exprime, elogios, în conferinţele de presă care au urmat întâlnirii. Este, poate, pentru prima dată după '89, când România joacă un rol de primă mărime pe scena internaţională, şi când un reprezentant al său capătă şi justifică o astfel de statură. Probabil că, atât pentru noi, cât şi pentru premierul nostru, deplina confirmare a calităţilor sale va veni în momentul în care va putea repeta acestă prestaţie într-un context mai acut. Ca cel al Uniunii Europene, de exemplu.