Partidul Liberal Democrat este experimentul politic cel mai original al perioadei post-decembriste. Partidul domnilor Stoica ºi Stolojan s-a nãscut spre a fi înghiþit cu acte-n regulã de cãtre partidul dlui Bãsescu. Era forma juridicã necesarã pentru a da transferului celor vreo 20 de parlamentari aparþinãtori un aer de onorabilitate, fãrã a se încãlca protocolul Alianþei. Dacã aceºtia ar fi trecut pur ºi simplu, de la liberali la democraþi, Tãriceanu ar fi putut acuza racolarea, contrarã literei ºi spiritului protocolului. Aºa însã avem de-a face cu procesul unei uniuni libere între douã entitãþi independente.
Soarta partidului pare pecetluitã. Unii se mai întreabã ce ºanse ar fi avut de unul singur. Sigur, sã porneºti cu o zestre de vreo 20 de parlamentari nu este de ici de colo. Corneliu Ciontu a pornit cu vreo trei, iar Talpeº cu unul singur. ªi au avut sau au pretenþii de a figura în registrul celor cu drepturi egale. Se pare, însã, cã promotorii partidului au realizat un lucru: cã cei 20 de parlamentari nu conferã, automat, partidului lor ºi procentele electorale aferente. Pentru cã parlamentarii au plecat din PNL fãrã ele. Iluzia unei construcþii de sine stãtãtoare s-a sfârºit în momentul în care, în stilul sãu inimitabil, Traian Bãsescu a acceptat schimbarea din funcþie a ministrului Flutur. Pânã atunci staff-ul disidenþilor se legãnase în iluzia cã preºedintele va merge cu ei pe faþã ºi cã Flutur îºi va pãstra funcþia. Cu tot cu privilegiile ei. Adicã, gândeau ei, Flutur va putea pune la lucru în slujba noii formaþiuni întreaga structurã a ministerului, cu agronomi, pãdurari, ºefi judeþeni ºi aºa mai departe. Care dacã n-ar fi fãcut ce trebuie ar fi fost schimbaþi fãrã ca Tãriceanu sã poatã sã facã ceva. Dar Fluturele nostru s-a trezit, când se aºtepta mai puþin, fãrã aripioare. Aceastã situaþie poate avea consecinþe neaºteptate. Ca ministru, având la dispoziþie forþa executivã, el se putea aºtepta ºi la o funcþie pe mãsurã în noul partid. Aºa însã intrã în concurenþã directã cu disidenþi mai influenþi pentru eventualele funcþii de conducere pe care ar urma sã le acorde Partidul Democrat noilor veniþi. ªi uite cum dintr-o piesã de rezistenþã a actualei puteri, s-a ales praful de cariera unui politician care-ºi fãcuse o profesie din gesturile emfatice ºi dintr-o autopropangandã susþinutã cu toate mijloacele la îndemânã.
Câºtigãtorul partidei pare sã fie Stoica. Cel ieºit aproape complet din circulaþie, dupã predarea puterii în mâinile lui Stolojan. El ºi-a regãsit însã apetitul pentru combinaþii ºi terenul propice - cel al nemulþumiþilor din partid. Urmeazã sã exploreze ºi terenul viitorilor aliaþi, unde s-ar putea sã gãseascã oportunitãþi neaºteptate, într-un partid obiºnuit cu un alt tip de disciplinã.
|