Istoria asta cu NATO se îndreaptă spre un final fericit. Ca-n poveşti. Vom fi printre cei şapte pitici care vor ţine trena Albei ca Zăpada nord-atlantice. Care dintre pitici suntem? Am putea fi oricare. Probabil Somnorilă, pentru că am moţăit vreo patru ani crezând că Occidentul va fi atât de impresionat de venirea la putere a Prinţului-Geolog încât nu va mai ţine cont de nepriceperea celor 15.000 de specialişti în datul cu gura. La Praga, povestea ia sfârşit şi începe realitatea. O realitate cu atât mai dură cu cât, din spirit propagandistic, românilor le-a fost indusă sistematic ideea că de a doua zi va începe să curgă lapte pe Dâmboviţa, miere pe Dunăre şi corn de Cornu. Fericiţi, ca după câştigarea unui meci de calificare la un turneu mondial de fotbal, cetăţenii acestei ţări vor dori să vadă pe stradă şi în viaţa lor de fiecare zi, cum se caracterizează această integrare. Vor da năvală investitorii, răsuflând uşuraţi că au, în sfârşit,deasupra capului, umbrela protectoare a organizaţiei? Am mai trăit odată iluzia asta. Şi dezamăgirea corepunzătoare. În '97. O vom trăi şi de data aceasta? Nu depinde de NATO. Depinde de un singur lucru: de sporul de credibilitate pe care autorităţile le vor conferi actelor viitoare de guvernare. De modul în care vor reuşi să transforme imaginea de Baba Cloanţa a Tranziţiei, pe care a creat-o practica anilor de tranziţie, într-una de Albă ca Zăpada a Normalităţii. Evident că acest lucru nu se va putea întâmpla peste noapte. Şi că se va întâmpla ce se întâmplă deobicei, în aşteptările lungi dezamăgirea se va întoarce nu atât împotriva celor vinovaţi de întârziere, ci a NATO! Din ideal, organizaţia va putea deveni un motiv de frustrare. NATO este, încă, o poveste frumoasă. Cred însă că cineva trebuie să se ocupe mult mai serios de continuarea poveştii. De după Praga.