Istoria asta cu NATO se îndreaptă spre un final fericit. Ca-n povești. Vom fi printre cei șapte pitici care vor ține trena Albei ca Zăpada nord-atlantice. Care dintre pitici suntem? Am putea fi oricare. Probabil Somnorilă, pentru că am moțăit vreo patru ani crezând că Occidentul va fi atât de impresionat de venirea la putere a Prințului-Geolog încât nu va mai ține cont de nepriceperea celor 15.000 de specialiști în datul cu gura. La Praga, povestea ia sfârșit și începe realitatea. O realitate cu atât mai dură cu cât, din spirit propagandistic, românilor le-a fost indusă sistematic ideea că de a doua zi va începe să curgă lapte pe Dâmbovița, miere pe Dunăre și corn de Cornu. Fericiți, ca după câștigarea unui meci de calificare la un turneu mondial de fotbal, cetățenii acestei țări vor dori să vadă pe stradă și în viața lor de fiecare zi, cum se caracterizează această integrare. Vor da năvală investitorii, răsuflând ușurați că au, în sfârșit,deasupra capului, umbrela protectoare a organizației? Am mai trăit odată iluzia asta. Și dezamăgirea corepunzătoare. În '97. O vom trăi și de data aceasta? Nu depinde de NATO. Depinde de un singur lucru: de sporul de credibilitate pe care autoritățile le vor conferi actelor viitoare de guvernare. De modul în care vor reuși să transforme imaginea de Baba Cloanța a Tranziției, pe care a creat-o practica anilor de tranziție, într-una de Albă ca Zăpada a Normalității. Evident că acest lucru nu se va putea întâmpla peste noapte. Și că se va întâmpla ce se întâmplă deobicei, în așteptările lungi dezamăgirea se va întoarce nu atât împotriva celor vinovați de întârziere, ci a NATO! Din ideal, organizația va putea deveni un motiv de frustrare. NATO este, încă, o poveste frumoasă. Cred însă că cineva trebuie să se ocupe mult mai serios de continuarea poveștii. De după Praga. |