Istoria asta cu NATO se îndreaptã spre un final fericit. Ca-n poveºti. Vom fi printre cei ºapte pitici care vor þine trena Albei ca Zãpada nord-atlantice. Care dintre pitici suntem? Am putea fi oricare. Probabil Somnorilã, pentru cã am moþãit vreo patru ani crezând cã Occidentul va fi atât de impresionat de venirea la putere a Prinþului-Geolog încât nu va mai þine cont de nepriceperea celor 15.000 de specialiºti în datul cu gura. La Praga, povestea ia sfârºit ºi începe realitatea. O realitate cu atât mai durã cu cât, din spirit propagandistic, românilor le-a fost indusã sistematic ideea cã de a doua zi va începe sã curgã lapte pe Dâmboviþa, miere pe Dunãre ºi corn de Cornu. Fericiþi, ca dupã câºtigarea unui meci de calificare la un turneu mondial de fotbal, cetãþenii acestei þãri vor dori sã vadã pe stradã ºi în viaþa lor de fiecare zi, cum se caracterizeazã aceastã integrare. Vor da nãvalã investitorii, rãsuflând uºuraþi cã au, în sfârºit,deasupra capului, umbrela protectoare a organizaþiei? Am mai trãit odatã iluzia asta. ªi dezamãgirea corepunzãtoare. În '97. O vom trãi ºi de data aceasta? Nu depinde de NATO. Depinde de un singur lucru: de sporul de credibilitate pe care autoritãþile le vor conferi actelor viitoare de guvernare. De modul în care vor reuºi sã transforme imaginea de Baba Cloanþa a Tranziþiei, pe care a creat-o practica anilor de tranziþie, într-una de Albã ca Zãpada a Normalitãþii. Evident cã acest lucru nu se va putea întâmpla peste noapte. ªi cã se va întâmpla ce se întâmplã deobicei, în aºteptãrile lungi dezamãgirea se va întoarce nu atât împotriva celor vinovaþi de întârziere, ci a NATO! Din ideal, organizaþia va putea deveni un motiv de frustrare. NATO este, încã, o poveste frumoasã. Cred însã cã cineva trebuie sã se ocupe mult mai serios de continuarea poveºtii. De dupã Praga.