Adrian Năstase este, poate, cel mai reprezentativ produs al vieţii politice postdecembriste. Generaţia sa a avut în perioada dictaturii, şansa de a nu putea opta pentru activităţi practice, instrucţia, perfecţionarea intelectuală rămânând o constantă ale canei beneficii puteau fi cu greu evaluate în lipsa de perspectivă a sistemului. Ele rămâneau, mai degrabă, un refugiu, un soi de viciu, prin care oameni de certă valoare se puteau sustrage (dacă o doreau cu adevărat) integrării în maşinăria de partid şi remodelării personalităţii lor în patul de Procust al omului nou. De aceea, Adrian Năstase a apărut pe scena politicii cu atuul prospeţimii şi al noutăţii într-un context în care suspiciunile faţă de un anumit soi de continuitate se manifestau cu violenţă. Ca ministru de Externe a recepţionat în plină figură şocurile mineriadei, reuşind performanţa de a face ca lumea să perceapă diferit politica internă de cea externă ale unei ţări măcinate de contradicţiile unei tranziţii statice. A riscat, optând pentru nou-născutul partid din schisma fesenistă, căruia nimeni nu-i dădea prea multe şanse şi, pierzând un portofoliu pe care şi-l amenajase cu minuţie, a câştigat un fotoliu prezidenţial pe care-l onorează, de regulă, cu prestanţă. Ca delfin prematur deconspirat a recepţionat în egală măsură ostilitatea opoziţiei şi şicanele partenerilor. Rămâne - conform unui recent sondaj - figura politică numărul unu a anului. Este un cadou (nu cumva unul otrăvit?) pe care preşedintele Camerei îl primeşte din partea electoratului cu prilejul celei de-a 45-a aniversări care se consumă astăzi şi pentru care-i adăugăm un călduros "La mulţi ani!".