Aproape patru ani de certuri şi de scandaluri parlamentare pentru a se da la iveală struţo-cămila ce a continuat să poarte pe nedrept numele de "Legea Ticu" şi alţi patru de funcţionare - pe acelaşi fond de scandaluri interminabile - a Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii au fost necesari pentru a se da la iveală primul rezultat: lista a vreo 30 de securişti despre care ni se spune că au făcut poliţie politică.  S-a scremut muntele şi a născut un şoricel.  Mai mult mort decât viu, având în vedere şi faptul că dintre cei 30, vreo 10 şi-au dat deja obştescul sfârşit în tihna căminelor şi a pensiilor pentru munca depusă în folosul societăţii. Mulţi oameni de bun simţ, dintre cei care au aşteptat cu nerăbdare şi speranţă revanşa istorică pentru umilinţele îndurate într-un regim abuziv, ce nesocotea cele mai elementare drepturi ale omului, sunt dezamăgiţi.  Marea majoritate sunt, însă, indiferenţi.  După mai bine de o săptămână de la publicarea listelor nu s-a produs nici un cutremur moral.  Nici măcar o tresărire.  Lista a fost citită cu relativă curiozitate, fiecare încercând să depisteze ori o persoană cunoscută, ori adevăratul nume al celor de care s-au împiedicat vreodată, fără a le cunoaşte identitatea.  Nici revoltă, nici dispreţ!  Aproape nimic! Un nimic, pentru care s-au cheltuit sume enorme şi s-au irosit energii şi pasiuni. Un nimic derivat direct din confuziile şi neclarităţile mai mult sau mai puţin voite pe care s-a consturit acest edificiu inutil. Inutil cu adevărat?  Cred că nu.  Înclin să cred că avem nevoie de o instituţie care să facă o analiză serioasă a condiţiilor în care a putut să se dezvolte instituţia delaţiunii, a premiselor care au generat atmosfera de suspiciune generalizată şi a metodelor prin care s-a ajuns la performanţele negative ale sistemului. Până una-alta, ceea ce fac specialiştii CNSAS seamănă mai degrabă cu o bârfă între cumetre decât cu colocviul uno r specialişti în radiografierea istoriei.