Parcã niciodatã ca în acest an, apele nu au fãcut atâta prãpãd. Iarnã, primãvarã, varã - aproape toate anotimpurile au purtat pecetea prea-plinului revãrsat din ceruri care a mãturat în calea sa oameni, animale, locuinþe, drumuri. O dezlãnþuire în faþa cãreia ne-am regãsit neputincioºi, aþintindu-ne privirile spre înãlþimi ºi sperând în rezolvarea problemelor din partea divinitãþii. Care divinitate, la rândul ei, nu se dovedeºte deloc prietenoasã. Ba din contrã.
Dacã aº fi mai mistic, aº zice cã e vorba de un blestem. Pentru cã nimic altceva n-ar justifica îndârjirea cu care natura s-a îndreptat asupra omului, modul necruþãtor în care-l atinge în tot ce are mai preþios: avutul strâns cu trudã o viaþã. ªi, deasemenea, aº zice cã acest blestem este ºi mai nedrept ca niciodatã, el abãtându-se asupra celor mai puþin vinovaþi de lista de pãcate pentru care ne-am ruga de iertare. Peste tot, primii care au plãtit ºi plãtesc sunt cei care n-au ce ºi nici de unde. Cei pentru care pierderea unui animal sau a casei modeste, bãtrâneºti, înseamnã un lucru ireparabil. Blestemul ãsta s-ar putea traduce, în limbajul politicii, printr-o moþiune. Moþiunea 'Apele', pe care natura o introduce împotriva abuzurilor de tot felul pe care toate guvernele ºi guvernanþii de pânã acum le-au înfãptuit fãrã teama notei de platã finale. Tãierile barbare de pãduri, care au dezgolit versanþi transformându-i în piste de încercar
e pentru torenþi; lucrãrile de hidroamelioratii fãcute de mântuialã sau cârpite de ochii lumii, sau nefãcute de zeci ºi zeci de ani, în speranþa unor vremuri blânde care sã nu le punã la încercare; lipsa de discernãmânt ºi de reguli ºi de aplicare a regulilor în amplasarea unor porturi de localitãþi sau a unor locuinþe; absenþa unei legislaþii de prevenire a urmãrilor catastrofale naturale; gândirea, pe termen lung, a manierelor de prevenire ºi de diminuare a consecinþelor acelor catastrofe.
Pentru toate acestea, plãteºte acum un guvern-pompier care aleargã buimac, în cizme de cauciuc, dintr-o parte în alta, deplângându-ºi 'greaua moºtenire' ºi incapacitatea de a gestiona criza.Sã fim realiºti: nimeni, în nici o parte a lumii, nu se poate lupta de la egal la egal cu excesele naturii. Acestea pot fi însã gestionate într-un mod care sã limiteze pierderile ºi sã împiedice catastrofe majore. Pentru asta este însã nevoie de o capacitate superioarã de înþelegere a relaþiei noastre cu mediul ºi de o politicã coerentã, pe termen lung, cãruia trebuie sã i se aloce fondurile necesare ºi sã i se urmãreascã cu rigoare implementarea gradualã. Sunt tocmai lucrurile de care nimeni nu poate vorbi acum cinstit ºi fãrã tentaþia rãfuielii politice ºi fãrã populism de doi bani.
|