Iată că, la mai bine de zece ani după prima semnare, tratatul cu Rusia a fost definitiv parafat la Bucureşti de către ministrul rus de Externe. Există diferenţe notabile şi în text şi în semnături. Chiar dacă astăzi 'actorii' români sunt aceiaşi (Iliescu preşedinte şi Năstase - atunci ministru de Externe), iar cei ruşi nu, pentru că la Kremlin ţarul s-a schimbat, cu tot cu suită. Din text au dispărut 'pactul Ribentropp-Molotov' şi tezaurul, care oricum nu ne foloseau la nimic atâta timp cât nu funcţiona un element de presiune internaţională. Or, Rusia lui Putin, ca şi cea a lui Elţân, se debarasaseră de odioasa moştenire stalinistă şi nu au fost niciodată dispuşi să-şi asume - precum nemţii - culpele trecutului.

Tratatul de bază vine însă să clarifice, după 13 ani, natura relaţiilor dintre cele două ţări care, paradoxal, astăzi nu mai sunt vecine. Ca să ajungem în Rusia, astăzi avem nevoie de un pod, peste Ucraina şi peste Moldova. Un pod pe care în viziunea lui Bush îl puteam reprezenta noi înşine, în poziţie orizontală, urmând ca NATO să păşească voios peste noi spre ceea ce a reprezentat, atâta vreme, adversarul cel mai de temut.

Nu mai ştiu deloc ce-a vrut să spună Bush, când a fost la noi. Dacă era un îndemn, o sugestie sau o directivă. Nu mai ştiu, de când Igor Ivanov a declinat ferm o asemenea eventualitate. 'N-avem timp de poduri' - a spus el la Bucureşti. Ceea ce înseamnă că Moscova nu mai crede în poduri, atâta timp cât poate să-şi croiască propriile-i drumuri spre oricine. Este şi o mică ciupitură în afirmaţia diplomatului rus: până nu v-a zis Bush, nu v-a trecut prin cap să priviţi spre noi. Acum nu mai suntem noi interesaţi!

Fără poduri, deci. Şi fără lacrimi.