Deși ne-a bătut la cap vreme de doi ani, la începuturile mandatelor sale, cu 'modelul suedez' - în care vedea întrunite o serie dintre 'idealurile nobile' care fuseseră atât de meschin trădate de către național-socialismul comunist, dl Iliescu n-a avut prea mare succes și strategia politică de acest tip n-a prea prins într-o Românie aflată într-o competiție sălbatică cu decalajul instalat între ea și restul lumii civilizate. Modelul suedez a rămas o sintagmă cețoasă la care se mai face din când în când recurs, atunci când cineva dorește să sublinieze partea de 'cosmopolitism' din gândirea politică a fostului președinte.Modelul acesta devine, însă, surprinzător de actual. Prin două chestiuni care n-au nici o legătură cu pachetul important de reguli cu impact social care au făcut din Suedia una dintre țările cu cel mai ridicat nivel de trai general și cu cel mai scăzut nivel de sărăcie. Este vorba, în primul rând, de ecourile târzii ale unei afaceri destul de tenebroase: cea a datoriei istorice față de Suedia, a statului român. Nimeni n-ar putea explica prea exact cum s-a făcut că atunci când Ceaușescu a hotărât să reglementeze problema datoriilor externe, obținând condiții excepțional de favorabile din partea unor creditori care, oricum, își luaseră adio de la acești bani, Suedia a fost uitată. Mai mult, dacă cineva și-ar fi pus în mod serios această problemă în '90-'91, cu siguranță că am fi scăpat cu doar vreo câteva milioane de dolari: climatul extern era încă bun și suedezii doreau și ei să scape de problemă. Nu s-a întâmplat așa. Pe măsură ce drumul României a început să se clarifice, au început să crească și pretențiile suedezilor. Ele au 'explodat' mai ales în momentul în care creanța externă a fost achiziționată de un grup privat, atent și constant susținut în demersul său de către stat. Odiseea datoriei externe față de Suedia a început pe la nivel ul a câtorva miliarde de dolari (!!!) scăzând apoi, treptat, pe măsură ce s-au găsit interlocutori. Mircea Ciumara era aproape gata să se înțeleagă pentru vreo trei sute de milioane, mai ales că avea amici care se ocupau cu recuperarea. Au mai existat și alți reprezentanți ai statului, sensibili la presiunile și atențiile lui Fallenius, care a cheltuit - zice el - vreo jumătate de milion cu șpăgi către oficialii români. Mi-e greu să cred că aceștia erau atât de scumpi la vremea respectivă (s-au mai deșteptat pe parcurs). Probabil că suma cheltuită efectiv pentru confortul delegaților și responsabililor români a fost considerabil mai mică. Ceea ce este interesant, extrem de interesant este 'modelul suedez' al șpăgii: dintre toți cei care s-au perindat în preajma datoriei, singurul dat, într-un fel, în vileag, este Viorel Lis. Adică peștișorul de acvariu. Rechinii zburdă încă în voie la adăpostul unei discreții destul de greu de înțeles... Partea a doua a 'modelului' abia e la debut: vom vedea cât de simplu sau de anevoios este procesul recuperării, de către România, a 'datoriei' sale externe care se numește Guru Bivolaru. Va fi o poveste lungă și plină de învățăminte. |