Urmeazã sã soseascã la Bucureºti primul-ministru al Libanului, Rafik Hariri, În prima sa vizitã efectuatã În fostul "est" european. Dl Hariri este unul dintre cei mai bogaÞi oameni din Orientul Mijlociu, averea sa personalã - realizatã, În special, din activitãÞi de construcÞii - cifrându-se la vreo 3 miliarde de dolari, iar capacitatea sa managerialã a fost aceea care l-a adus În fruntea guvernului unei Þãri ieºite dintr-un lung rãzboi distrugãtor. Pentru cã libanezii au simÞit, instinctiv, cã nu de un politician au nevoie pentru a-ºi reconstrui Þara, ci de un profesionist În ale betonului ºi hârtiei de calc. Dar, mai ales, de un om care sã nu facã sã prevaleze propriile sale nevoi Înaintea celor ale Þãrii. În cei aproape doi ani de când se aflã la cârma guvernului, dl Hariri a reuºit un salt spectaculos: În timp ce valoarea monedei naÞionale crescuse de la 3 pentru un dolar, În 1974, la 3.000, În 1992, ea a scãzut acum, miraculos, pânã pe la 1.600!

Pentru noi, românii, aflaÞi În permanentã cãutare de modele, ar putea fi cel libanez unul de referinÞã, dupã ce le-am ratat, pe rând, pe cele suedez sau japonez? Ar putea, cu o condiÞie: ca guvernanÞii noºtri sã aibã averi personale care sã-i scuteascã ºi de tentaÞia de a se muta din Drumul Taberei În centru ºi - poate - sã nu fi fost finanÞiºti. Pentru cã - asemeni dlui Hariri - dl Vãcãroiu, de exemplu, face ºi dânsul ce ºtie mai bine: construieºte impozite.