Odată cu retragerea - nefericită, poate - a lui Teodor Stolojan - în faţa trenului care cuplează vagoanele liberale cu cele democrate şi-a făcut apariţia adevărata locomotivă a Alianţei: Băsescu.Stolojan dădea, de câteva luni bune, semne de oboseală. Se observa, apoi, tot mai mult, că structura sa interioară diferă de cea de care avea nevoie Alianţa. Stolojan pierdea, constant, puncte în sondaje şi nu mai era mult - dacă în realitate acest lucru nu se întâmplase deja - până când procentele sale să se situeze sub cele ale Coaliţiei. Lunga sa expunere - prea lungă - l-au uzat mai mult şi mai devreme decât pe oricare altul. Retragerea sa - indiferent de motivele invocate şi de stările emoţionale ale protagoniştilor - era până la urmă firească. La fel de firească precum a fost preluarea, fără menajamente şi tatonări, a acestui rol de către primarul general al Capitalei. Într-un fel istoria se repetă. În 1996, un alt primar al Capitalei îşi aştepta rândul în marea politică. Şi, chiar dacă numele lui Ciorbea n-a prea fost pronunţat în legătură cu viitoarea sa misiune - pe care se băteau veleitari ţărănişti de genul Vasile, Spineanu sau Ciumara, el devenise, prin succesul obţinut la locale, cea mai proeminentă figură a momentului din tabăra Opoziţiei. Într-un fel, decizia lui Constantinescu de a-l promova prim-ministru a fost şi o reacţie instinctivă de apărare a acestuia împotriva unui rival care ameninţa să-l detroneze în topul popularităţii. Există, însă, şi diferenţe majore între fostul premier şi fostul său ministru. În primul rând, Ciorbea era lipsit de experienţa publică pe care o are Băsescu. Călit în două tururi electorale pentru Primăria Capitalei şi în cele trei sau patru guverne din care a făcut parte, este clar că Băsescu va reprezenta pentru Adrian Năstase un adversar incomparabil mai incomod decât ar fi fost Stolojan. Dar, în aceste calităţi, rezidă şi limitele preşedintelui democrat: politician abil în zona mediană, acestuia îi lipsesc principalele calităţi care, în mintea românilor, întruchipează noţiunea de preşedinte. Pentru mulţi dintre ei va fi greu să accepte ideea unui titular la Cotroceni slobod la gură, pe care costumele nu cad chiar cum ar trebui şi al cărui potenţial de agresivitate nu se înscrie în standardele obişnuite. Excesiv partizan în programul său de acţiune, el apare ca mai puţin potrivit pentru statutul de diplomaţie, neutralitate şi echidistanţă necesar unui preşedinte al tuturor alegătorilor. Există, desigur, prezumţia de adaptare, de schimbare. În mai puţin de 50 de zile cât a mai rămas până la gongul electoral nu se pot face minuni. Sau se pot?