Cineva îmi relatează, cu titlu strict autentic, o întâmplare recentă: cică Ion Dichiseanu, iubitul şi sti- matul nostru actor, a intrat într-o belea. Pentru a treia oară în doar câteva luni, i s-a furat telefonul mobil. Primele două telefoane i-au fost sustrase în manieră clasică, din buzunar. Cel de-ai treilea - de pe bordul maşinii, când un tip 1-a acostat întrebându-1 ceva, în timp ce altul i-a deschis uşa de pe partea dreaptă şi i-a înşfăcat - vorba dlui Petre Roman - mijlocul de comunicare, dispărând cu el. Supărat foarte, nu atât de pierderea propriu-zisă - deşi, pentru un actor cu leafă de tranziţie, valoarea nu este de neglijat - cât de impactul negativ pe care vestea l-ar fi avut asupra familiei („Vă daţi seama cum s-ar fi uitat la mine ne- vasta şi fata: iar ţi l-au furat?!"), dl Dichiseanu s-a dus glonţ la circa de poliţie de pe raza respectivă, plân- gându-se cu obidă şefilor. Aceştia s-au uitat unii la alţii, semnificativ, după care l-au rugat pe actor să aibă puţintică răbdare. Adjunctul s-a dus într-un birou alăturat, de unde s-au auzit o serie de termeni mai tari, pronunţaţi cu voce răspicată şi, cât a băut actorul o cafea şi a mai vorbit de una, de alta, cu şeful plin, s-a produs surpriza: a apărut adjunctul, cu aparatul dispărut. „Ăsta este?" „Da!" - a rostit cu voce stinsă şi vizibil emoţionat păgubaşul, care nu mai sperase să-şi vadă vreodată preţiosul obiect. „Aveţi mai multă grijă de el pe viitor!" - i-au recomandat păzitorii legii, strângându-i mâna la despărţire.

Episod demn de „Surprize-surprize", nu-i aşa? Să-ţi dea lacrimile, nu alta. Şi să nu ştii ce să admiri mai întâi: operativitatea poliţiei sau sufletismul borfaşilor? Sau şi pe unii, şi pe alţii, ca două mâini care, atunci când e nevoie, se strâng şi se spală una pe alta...