Cazul SUNOIL este exemplar pentru descifrarea mecanismelor complicităţii dintre politică şi afaceri în România. Spun „complicitate", nu „relaţie", pentru că este clară componenta de tip mafiot a acestui tandem. Atât din declaraţiile lui Liviu Niţă, date la Parchet, cât şi din cele ale lui Berceanu şi Stăiculcscu, date presei, reiese cu claritate mecanismul prin care se pot face bani sau se poate face puşcărie în România. Pentru derularea unei afaceri de calibru ai nevoie de o pilă politică majoră care să intervină ca să primeşti materie primă sau marfă de la regiile statului, care se subordonează necondiţionat algoritmului politic. Apoi, ai nevoie de aceeaşi pilă – sau de alta - pentru ca cel căruia i-ai vândut produsele tale (de regulă, tot o reţea aparţinătoare statului), să-ţi dea banii. Aici vine răscrucea, momentul în care destinul omului de afaceri care a apucat-o pe un astfel de drum poate să o ia într-o direcţie sau alta: dacă i se dau banii (şi i se dau, în detrimentul altora, poate la fel de îndreptăţiţi să fie plătiţi), poate liniştit să-şi cumpere vile, jeep-uri, să-şi ia amantă nouă şi să facă acte de caritate. Dacă nu i se dau - atunci pune poliţia mâna pe el, Parchetul îl ia la purecat şi puşcăria îl aşteaptă cu uşile deschise. Cam asta i s-a întâmplat lui Niţă: dacă tonul cu care Berceanu i-a spus lui Stăiculcscu să-1 rezolve pe Niţă era ceva mai ferm, patronul din Ploieşti ne dădea azi lecţii de morală şi democraţie prin ziarul care stătea să-i iasă pe piaţă. N-a fost să fie şi totul s-a prăbuşit ca un castel de cărţi de joc. Ceea ce sunt, de regulă, aceste construcţii care se fac pe spinarea statului şi cu ajutorul influenţei politice. Care influenţă, nu-i aşa, se câştigă elegant, cu sponsorizări, nu cu mită!

A cam sosit poate timpul să încercăm să facem o distincţie clară, pe înţelesul tuturor, între cele două noţiuni care, întrepătrunzându-se, ne poartă spre condiţia statului de tip mafiot.