Baletul politic pe care-l face, în poante, dl Stolojan este numai bun să smulgă aplauzele naivilor. Domnia sa este un produs atipic al şcolii româneşti de politica post-decembristă. Revoluţia l-a prins economist pe la Banca Naţională, dacă nu mă înşel, unde se ocupă de operaţiunile în valută. Tehnocrat sadea, fără veleităţi politice, băiat serios şi aşezat pe treabă, el a atras atenţia echipei Roman care l-a recrutat pentru postul de ministru al Finanţelor în primul guvern de după alegeri. Dând piept cu realităţile necontrolabile ale tranziţiei, n-a rezistat prea mult rigorilor autoritariste ale premierului şi şi-a dat demisia, împreună cu Zissu, de la Industrie, şi Vătăşescu, care era prim viceprim-ministru. A stat el ce-a stat şi, nu se ştie exact cum, după lovitura de stat sau ce-o mai fi fost în septembrie '91, s-a trezit propus ca prim-ministru de rezervă, mandatat cu pregătirea viitoarelor alegeri, într-un guvern mixt fesenisto-liberalo-agraro-ecologist. În cele vreo 11 luni cât a stat acolo a facut - sub presiunea situaţiei în care se ajunsese - una dintre gafele care ar fi putut să ne coste mai scump decât toate mineriadele: a "naţionalizat" valuta. Dar s-a şi remarcat în ochii publicului larg, neafectat de "naţionalizare" prin hotărârea cu care a rezistat presiunilor sindicale. Figura lui cu "negocierea până cad lat sub masă" a placut maselor largi de oameni ai muncii şi multă vreme dupa ce el a plecat la FMI să-i monitorizeze pe fraţii noştri din Basarabia, a fost pomenit ca un baiat cinstit şi hotărât. Această iluzie s-a transformat în legendă, pe masură ce guvernările ulterioare au eşuat sau s-au compromis. Revenit acasă, din cuibul său de la Tofan Grup, Teo a urmărit parada bărbaţilor politici de măritat, lăsându-se greu în a spune un "da" hotărăt la Ofiţerul Stării Partinice. Stolojan - spun gurile rele - e o mireasă care se vinde scump. Or, într-o ţară în care bărbaţii de însurat sunt faliţi, există riscul de a rămâne... nemăritat!