Petre Roman a apãrut în politicã precum Venus din spuma mãrii. A fost extras din vârtejul revoluþiei de vechii prieteni ai tatãlui sãu ºi propulsat în doar câteva zile pânã la vârful guvernului. A fost o decizie pe care la vremea respectivã nimeni nu s-a gândit sã o conteste, cu atât mai mult cu cât personajul era carismatic ºi dãdea foarte bine pe ecranele televizoarelor, când îl intervievau reporteriþele de la televiziunile marilor puteri.
Cã lectorul universitar de mecanica fluidelor n-avea experienþã de conducere nu era un impediment. Dealtfel, cine mai avea aºa ceva în afara lui Iliescu? Iar acesta avea pentru toþi. Succesul iniþial al tandemului Iliescu – Roman s-a datorat sentimentului maselor cã experienþe ºi ponderea primului se pot îmbina fericit cu iniþiativa ºi „obrãznicia” celuilalt, angrenând un parcurs mai puþin abrupt pentru ceea ce se numea atunci tranziþie. Combinaþia aceasta n-a rezistat prea mult timp, orgoliul ºi aroganþa tânãrului reuºind sã-l scoatã din „pepeni” pe mai vârstnicul ºi mai abilul politician, care n-a pregetat sã-l arunce peste bord la primul seism major. De-a lungul celor aproape doi ani de guvern, Petre Roman a dat mãsura calitãþilor sale de reprezentare ce au fãcut din el un excelent sol extern. Problematica internã l-a depãºit însã constant. La demiterea/demisia sa din 1991, Iliescu a fãcut tentativa de a-l momi cu funcþia de ministru de Externe sau de înalt reprezentant diplomatic, pe care însã le-a respins ca fiind sub demnitatea ºi exigenþele sale.
Cu o rãbdare de invidiat, Roman a parcurs Canossa opoziþiei, ducându-ºi cu aplomb micul partid democrat spre o revenire spre prin plan. La alegerile din 1996 a revenit la putere, alãturi de Convenþia Democraticã, electoratul de dreapta uitându-i extracþia de stânga. A devenit preºedinte al Senatului, ºi, în ultima parte, ministru de Externe. S-a comportat onorabil în ambele ipostaze, deºi aceastã ipostazã i-a fost aproape fatalã: la alegerile din 2000 partidul sãu a obþinut un scor incredibil de mic, iar el, în calitate de aspirant la preºedinþie, unul ridicol. Cu toatã asigurarea primitã din partea „mâinii sale drepte”, Bãsescu („Petre, eºti cel mai bun!”), n-a putut sã preîntâmpine debarcarae sa de la conducerea partidului pe care-l înfiinþase ºi cu care traversase un deceniu de tranziþie bezmeticã. Orgoliul – acelaºi orgoliu – l-a fãcut sã nu accepte o poziþie subordonatã fostului sãu subordonat ºi ºi-a cãutat rostul prin alte pãrþi. A încercat sã creeze un alt partid, cu care a eºuat lamentabil la alegerile din 2004. A dorit sã recupereze sigla „democratã” prentru utilizãri ulterioare. Pentru ca, iatã, acum, sã primeascã un colac de salvare din partea mai vechiului sãu adversar din Alianþã: Tãriceanu l-a numit înalt reprezentant al Guvernului pe lângã românii din strãinãtate, poziþie prin care îºi poate face o eficientã campanie electoralã pentru un mandat parlamentar din partea diasporei.
Recuperarea lui Roman este, cred, un lucru bun pentru politica româneascã. Are de-acum suficientã experienþã pentru a nu mai repeta greºelile trecutului ºi pentru a se manifesta ca un catalizator al vieþii politice, renunþând la pãguboasele sale orgolii ºi, la catalogãrile fixiste care l-au dus pe marginea terenului de joc.
|
| Accesari:
2894
|
Adauga o opinie