Nu există antidot pentru reacțiile emoționale la adresa unei colectivități determinate de faptele reprobabile ale unor membri ai acestora sau ai unor entități. În Statele Unite, țară democratică prin excelență, japonezii stabiliți pe coasta de vest de zeci și zeci de ani au fost deportați în masă în timpul celui de-al doilea război mondial. La fel s-a întâmplat și cu șvabii și sașii din România, după terminarea războiului, care au luat în număr mare calea Siberiei, de unde cei mai mulți nu s-au mai întors niciodată. După atacurile teroriste din 11 septembrie, un val de resentimente – unele chiar contondente – s-a revărsat asupra comunităților islamice din America, dar autoritățile au reușit să țină lucrurile în frâu.
Ce li se întâmplă acum românilor din Italia, nu este un lucru neașteptat. El are chiar și o logică interioară, determinată de acumularea, în timp, a unui bagaj de resentimente la adresa noilor barbari care au năvălit în peninsulă după deschiderea granițelor blocului comunist. Că cei mai mulți au venit din România, nu este întâmplător. Există o legătură de arhetip sentimental și de limbă constituită de-a lungul istoriei, care a favorizat această direcție. Și a mai favorizat-o ceva: nevoia italienilor de mână de lucru pentru operațiuni pe care ei nu mai erau dispuți să le facă, caracterizată prin costuri modice și acceptări tacite. Noi am avut nevoie de ei aproape în aceeași măsură în care ei au avut nevoie de noi. Și este o realitate faptul că majoritatea covârșitoare a românilor muncesc cinstit și din greu pentru banii pe care-i câștigă, și că angajatorii lor sunt cel mai adesea mulțumiți de performanțe. Peste această stare de lucruri s-a produs un fenomen negativ: acumularea unui mare număr de țigani, atrași nu de ofertele de muncă, ci de disponibilitățile caritabile a italienilor, sau de lipsa lor de prevedere. Cerșitul și furtul sunt cutume ale etniei și nu văd de ce cineva s-ar fi așteptat ca peste noapte ele să dispară din recuzita etnicilor. Mai mult, autoritățile au favorizat consolidarea acestui eșalon prin blândețea și înțelegerea de care au dat dovadă, asistând impasibile la nașterea și dezvoltarea șatrelor din jurul Capitalei, și tratând cu blândețe europeană abaterile de la normele legale. Practic, italienii n-au făcut acum decât să culeagă ceea ce au tolerat să crească sub soarele indiferenței. Cât despre comunitatea românească sortită să suporte consecințele abuzurilor co-naționalilor săi, s-ar putea să beneficieze de efectele inverse ale acestei stări de fapt: abuzurile la adresa sa să genereze acele schimbări care să-i definească mai clar statutul și drepturile, în calitate de minoritate, într-o Europă obsedată de minorități.