Copleşiţi de gălăgia europeană pe care au făcut-o în jurul noţiunii de minoritate ungurii, am ajuns să uităm că noi înşine constituim o minoritate, acolo unde minoritarii sunt majoritari. De la evenimentele din martie 90, subiectul celor două judeţe cu populaţie preponderent maghiară a fost abordat cu discreţie. Nu cumva să deranjăm, prin naţionalism, sentimentele celor care cred că european înseamnă să fii atunci când faci din minorităţi surse de dictatură politică. Şi atunci, românii minoritari din cele două judeţe au fost lăsaţi de izbelişte, să se descurce cum or putea, în condiţia de minoritari ai minorităţii... Este, din nou, meritul umaniştilor de a pune degetul pe o rană prost pansată şi care supurează de 12 ani. Cine îi are în grijă pe românii rămaşi în cele două judeţe, unde sunt supuşi celor mai perfide discriminări - între care şi aceea - enormă! de a nu putea să ocupe funcţii publice dacă nu ştiu limba maghiară? Profesorul Voiculescu şi umaniştii săi, atunci când nu se hârjonesc cu aliatul mai mare de la guvernare, au calitatea de a identifica câte o problemă a cărei gravitate depăşeşte locul comun. Aceasta este una dintre ele. Suntem preocupaţi de soarta vlahilor din Bulgaria - spre marea supărare a vecinilor de la Dunăre, în al căror vocabular politic noţiunea de minoritate nici nu există - dar îi ignorăm pe propriii noştri minoritari. Care ajung să nu mai aibă şcoli, să nu mai aibă biblioteci, să nu mai aibă ziare decât în limba minorităţii ocrotite de stat, mai mult decât are aceasta nevoie, ca să dăm bine în faţa comunităţii internaţionale. Mi se pare absurd să ne temem a fi taxaţi de naţionalişti doar pentru preocuparea firească faţă de conaţionalii noştri rămaşi în enclave în care autorităţile locale n-au reuşit încă să facă purificarea etnică pe care o doresc. Cred, de aceea, că proiectul legislativ al umaniştilor merită toată atenţia.