Pe lângă miliardele (de dolari) lipsă din casa statului, dar prezente în tot felul de conturi, vile şi jeep-uri, iată că ne lipseşte acum şi un milion. De români. În ultimii zece ani, un milion de cetăţeni ai ţării şi-au dat obştescul sfârşit pe altarul Reformei, sau pur şi simplu şi-au luat câmpii spre zări mai calme şi mai de înţeles, fără ca sporul material să fi compensat această absenţă. Dacă stau şi mă gândesc mai bine, ne lipsesc, de fapt, un milion de copii nenăscuţi.Din felurite motive între care groaza părinţilor potenţiali în faţa lipsurilor de tot felul este cel predominant. Naţiunea română pare a fi pe cale să-şi refuze condiţia fundamentală: aceea de perpetuare. Naţiunea română nu se simte prea confortabil în noua ei haină.Absenţa binelui comunist, care dorea ca naţiunea să se înmulţească cu forţa, a condus la refuzul său voluntar de a mai aduce pe lume atâţia copii de câţi este nevoie pentru ca viitorul să aibă un sens. În toată această poveste rezidă un paradox.Fenomenul îmbătrânirii populaţiei, a reducerii ratei natalităţii a fost apanajul naţiunilor caracterizate prin bunăstare.O consecinţă a unui anumit tip de egoism.Nu e cazul nostru.Nu e cazul, în general, al naţiunilor sărace, unde riscul unor guri în plus e compensat de speranţa compensării prin braţe în plus.Nu pare să fie nici cazul nostru. Cred că, mai degrabă, este vorba despre un soi de protest, tăcut dar sugestiv, faţă de modul lipsit de sens, de o minimă coordonare, în care evoluează factorul politic.Copiii nenăscuţi pot fi trecuţi în contul clasei politice.Şi, ca în oricare caz de fraudă  căci despre o fraudă este vorba  cineva ar trebui să dea socoteală.