Pe lângã miliardele (de dolari) lipsã din casa statului, dar prezente în tot felul de conturi, vile ºi jeep-uri, iatã cã ne lipseºte acum ºi un milion. De români. În ultimii zece ani, un milion de cetãþeni ai þãrii ºi-au dat obºtescul sfârºit pe altarul Reformei, sau pur ºi simplu ºi-au luat câmpii spre zãri mai calme ºi mai de înþeles, fãrã ca sporul material sã fi compensat aceastã absenþã. Dacã stau ºi mã gândesc mai bine, ne lipsesc, de fapt, un milion de copii nenãscuþi.Din felurite motive între care groaza pãrinþilor potenþiali în faþa lipsurilor de tot felul este cel predominant. Naþiunea românã pare a fi pe cale sã-ºi refuze condiþia fundamentalã: aceea de perpetuare. Naþiunea românã nu se simte prea confortabil în noua ei hainã.Absenþa binelui comunist, care dorea ca naþiunea sã se înmulþeascã cu forþa, a condus la refuzul sãu voluntar de a mai aduce pe lume atâþia copii de câþi este nevoie pentru ca viitorul sã aibã un sens. În toatã aceastã poveste rezidã un paradox.Fenomenul îmbãtrânirii populaþiei, a reducerii ratei natalitãþii a fost apanajul naþiunilor caracterizate prin bunãstare.O consecinþã a unui anumit tip de egoism.Nu e cazul nostru.Nu e cazul, în general, al naþiunilor sãrace, unde riscul unor guri în plus e compensat de speranþa compensãrii prin braþe în plus.Nu pare sã fie nici cazul nostru. Cred cã, mai degrabã, este vorba despre un soi de protest, tãcut dar sugestiv, faþã de modul lipsit de sens, de o minimã coordonare, în care evolueazã factorul politic.Copiii nenãscuþi pot fi trecuþi în contul clasei politice.ªi, ca în oricare caz de fraudã cãci despre o fraudã este vorba cineva ar trebui sã dea socotealã. |