Încă de când Petre Roman îl considera drept unul dintre pariurile sale câștigate, turismul a reprezentat una dintre necunoscutele majore ale economiei românești.
Înainte de 1989 domeniul se împărțea între un serviciu social pentru oamenii muncii, care erau trimiși să-și refacă forța de muncă în cămine și cantine intitulate pompos hoteluri și restaurante și vânzarea pe valută a unor servicii de acest fel pentru categoriile defavorizate din Occident, care puteau petrece în România un sejur pe mai puțini bani decât i-ar fi costat să stea acasă, în șomaj.
Această moștenire – de concepție și de patrimoniu – a intrat rapid într-o acută contradicție cu rigorile economiei de piață. Primul care a înțeles ceva din această ecuație a fost Cataramă, care, pe când era ministru, a lansat exploziva propunere de vânzare a hotelurilor de pe litoral cu un dolar.
Înțeleasă strâmb, ideea a murit rapid, lăsând loc oneroaselor contracte de concesiune care au pus rapid la pământ baza materială. Noroc cu băieții deștepți din turism care au mai salvat câte ceva, achiziționând active pe mai nimic și dându-le, de regulă, alte destinații.
Existența unui minister al Turismului s-a datorat, până la urmă, doar efortului de debarasare a statului de acest patrimoniu păgubos, iar singurul care a încercat să facă acest lucru într-un mod transparent a fost Agathon, care a televizat licitațiile pentru spațiile de pe litoral.
Cărei rațiuni se datorează reînființarea acestui minister de către cabinetul Boc? În condițiile în care spațiul de acțiune este extrem de redus, odată cu ieșirea statului din dispozitiv, singura explicație rămâne aceea că doamnei Udrea trebuie să i se dea o ocupație și aceasta a fost cea mai simplă și mai pe măsura capacităților domniei sale.
Chiar dacă prin această decizie contrazice ferm intențiile Executivului de a diminua cheltuielile guvernamentale (în loc de reduceri, s-a operat crearea a două ministere – cu personalul și logistica de rigoare – doar pentru a plasa anumite obligații prezidențiale), reputata specialistă în relații internaționale (care a făcut din Norvegia republică, trăgând-o și în U.E.) a primit în dar o sinecură în care nu face altcva decât să-și dea cu părerea. Cel mai bun exemplu pentru crasa sa ignoranță este acela că în calitatea de ministru, dânsa acționează ca un vânzător de servicii turistice (ea însăși fiind un beneficiar al acestui efort, conflictul de interese nesensibilizând nici măcar celebra A.N.I.) și nu ca un reglementator de cadru instituțional. Dansurile, plimbările cu sania pe pârtiile pe care prietenul Fluture aduce zăpada cu basculantele, lăcrimările la auzul Ciocârliei, nu ajută cu nimic turismul și România. O ajută doar pe doamna Udrea să se dea în stambă și să pună în evidență inutilitatea ministerului pe care-l gestionează de la Palatul Victoria sau de pe la Târgurile din străinătate, bune prilejuri de shopping și exhibare a toaletelor ministeriale.