Evident că în discursul ţinut cu o zi înaintea aniversării a 5 ani de la intervenţia americană în Irak, preşedintele Bush s-a declarat satisfăcut de rezultatele obţinute, considerând campania de răsturnare a dictaturii lui Saddam cu succes. Şi, din acest punct de vedere, probabil că lucrurile chiar aşa stau. Regimul fostului dicatator a fost unanim considerat unul dintre cele mai dure şi mai represive (cum de altfel mai sunt prin jur, în ţări care beneficiază de sprijinul şi aprecierea lumii democratice occidentale) iar crimele comise împotriva propriului său popor sunt impardonabile, din orice perspectivă ai privi lucrurile. America poate fi mulţumită: campania militară s-a desfăşurat bine, pierderile în lupta directă au fost mici.

Golful a constituit un excelent poligon pentru testarea de noi tactici şi noi armamente, iar cheltuielile de război au dat un serios impuls economiei americane, aflate într-o perioadă de stagnare. Cel mai valoros câştig rămâne, însă, scoaterea de sub control dictatorial a rezervelor de petrol ale Irakului şi frontul „demolărilor” creat pentru efortul de reconstrucţie. Asta ar fi partea cu "succesurile".

"Eşecele" sunt însă cel puţin la fel de importante. Intervenţia în Irak, necesitatea ei, n-a putut fi demonstrată nici până azi în lumina motivării ei de la momentul respectiv. Desigur, Saddam era un dictator odios, dar cu câţi dictatori odioşi America n-a avut relaţii de prietenie? Oricât s-au străduit, americanii n-au reuşit să dea de urma instalaţiilor pentru producerea armamentului nuclear sau chimic. Demonstraţia savantă susţinută de fostul secretar de stat al Naţiunilor Unite, pe baza "dovezilor" strânse de serviciile de spionaj, va rămâne în antologia manipulării politice. Nici poporul irakian, terorizat de dicator, nu s-a arătat prea entuziasmat de eliberarea adusă de tancurile şi elicopterele americane. Ba, din contră, sentimentul dominant rămâne acela de frustrare, iar Irakul se resimte ca o ţară ocupată nu ca una eliberată.

Democraţia occidentală apare ca un sistem prea sofisticat pentru a putea fi îmbrăţişat de o naţiune care nu are nici cultura corespunzătoare şi nici principiile educaţionale.

De aceea, la 5 ani de la succesul militar, insuccesele pacificatoare se ţin lanţ, iar americanii şi aliaţii săi de circumstanţă înregistrează în timp de pace pierderi mai mari decât în timp de război.

Este şi motivul pentru care, dincolo de triumfalismul preşedintelui în exerciţiu, în America se face tot mai simţit curentul de opoziţie, propagat de toţi candidaţii rămaşi în cursă printre ale căror obiective principale se numără retragerea trupelor din Irak. Şi poate că punctul de vedere cel mai rezonabil rămâne cel exprimat de Hillary Clinton: noi le-am adus libertatea, trebuie acum să-i lăsăm să şi-o gospodărească.

Perfect valabil: libertatea să şi-o gospodărească singuri. Dar petrolul?