Ne-am format un reflex din a crede că fiecare nerealizare sau fiecare realizare însoţită de dificultăţi din existenţa noastră istorică se datorează aproape exclusiv unor cauze de ordin exterior: duşmănie, competiţie, invidie, subapreciere.Datorită acestor cauze noi, românii, trebuie să luptăm mai mult, să cheltuim mai multă energie şi resurse decât alţii în atingerea oricărui obiectiv. Unirea noastră ca naţiune nu s-a putut realiza firesc, dintr-o dată. A fost nevoie de tertipuri care să înşele vigilenţa celor care nu doreau o Românie puternică pentru ca în locul a două principate slabe, şi doar ingenioasa dublă desemnare a lui Cuza ne-a adus la liman. Marea Unire a fost posibilă abia dupa ce am încercat o pace separată cu nemţii, pentru ca apoi, când aceştia au fost la strâmtoare, să întoarcem armele şi să profităm de căderea aliaţilor săi. Aceeaşi întoarcere a armelor, cu conotaţii negative în morala istoriei, ne-a adus, in extremis, recuperarea Ardealului, dar şi predarea definitivă a Basarabiei. Aproape întotdeauna am fost nevoiţi să jucăm pe muchie de cuţit, să renunţăm la principii în favoarea altora şi să obţinem, până la urmă, ceva decât nimic.Pare un soi de blesteme, pe care evoluţiile de după 1990 n-au făcut decât să-l confirme. Ultimii iesiţi de sub cizma dictaturii locale naţional-socialiste, ne-am dobândit libertatea prin cea mai sângeros de nepaşnică dintre revoluţiile estului. Am pierdut rapid avantajul acestei victorii prin turbulenţe care au însoţit mineriadele.Primul nostru obiectiv internaţional - Consiliul Europei - ne-a solicitat eforturi incredibile, în faţa ostilităţii şi dezamăgirii cu care am fost trataţi. Am pătruns într-un for de drept ultimii, şi condiţionaţi, monitorizaţi. Mult mai lesnicios a fost parcursul ruşilor, pe care nu-i califică aproape nimic, în afară de statutul lor de mare putere. A urmat apoi competiţia pentru NATO. Ne-am dat de ceasul morţii să arătăm că geostrategic şi tactic suntem flancul organizaţiei, şi că aceasta are mare nevoie de noi. S-a dovedit că avea mai multă nevoie de Ungaria şi Cehia, care erau deja în mijlocul hărţii şi nu mai prezentau nici o importanţă. Am mers la Madrid în ‘97 cu speranţe şi ne-am întors acasă cu coada între picioare. Ne-am mulţumit, cuminţi, cu asigurarea lui Clinton că suntem pe drumul cel bun. Drum pe care urma să mai mărşăluim mult şi bine dacă contextul războiului din Iugoslavia n-ar fi forţat mâna organizaţiei. Am sărbătorit la Praga, o victorie tardivă şi practic lipsită de foloase, în contextul în care echilibrul de puteri în lume se află în continuă schimbare. Pentru ultimul dintre obiectivele noastre majore - integrarea europeana - am încercat să dăm impresia că muncim din răsputeri şi că, deşi plecasem la drumul tratativelor în primii şase, am fost “vărsaţi” pe drum la coada următorilor zece, fără temei. Ameninţaţi de o aderare fără dată, ne-am concentrat pe forţarea uneia, care avea însă să ne aducă coşmarul presiunii timpului: în faţa scepticismului general, doar noi mai continuăm să credem că 1 ianuarie 2007 rămâne un termen rezonabil. Am suportat bombardamentul clauzelor şi monitorizărilor abia mai sperând în fundul sufletului că vom reuşi. Reuşim. Dar cu condiţii. Condiţii pe care le-am impus, practic, tot noi... Suferim de mania persecuţiei. Credem că lumea e împotriva noastră, pentru că suntem frumoşi, deştepţi şi devreme acasă. Ne privim însă într-o oglindă strâmbă, care rearanjează defectele într-un mod estetic, dar fals. Dacă e să credem că cineva este împotriva noastră, atunci ar trebui să ne fie clar că nu putem avea duşmani mai mari decât noi înşine: decât lenea noastră, decât neseriozitatea noastră, decât superficialitatea noastră şi decât credinţa prostească că îi putem înşela pe toţi.