Refrenul care se făcea auzit, pe vremea când frigul începuse să se instaleze tot mai temeinic în casele și în sufletele noastre, era: „tovarășul nu știe, îl mint ăștia și el îi crede". Era o scuză convenabilă și, cine știe cine - ori predispoziția noastră națională de a ne menaja proiecțiile ideale, ori chiar specialiști în dezinformare ai hulitei instituții - o pusese în mișcare, pentru a deturna resentimentele publice spre ceata de „Moțoci" a administrației vremii.
Tovarășul, însă, știa și s-a dat chiar de gol, atunci când ne-a sfătuit „să mai punem o haină". Pentru psihologia lui megalomanică, toate resursele - inclusiv cele de supraviețuire biologică - trebuiau îndreptate spre susținerea „producției". O producție energofagă și nu de puține ori, inutilă, amplificând stocuri nevandabile, dar care dădeau bine în statisticile „pe cap de om". Consumul „casnic" de energie în deceniul nouă (anii '80-'90) ajunsese aproape de 5%, restul fiind înghițit de industrie. Criza în care fusese aruncată țara, prin încercarea disperată a lui Ceaușescu de a ieși de sub tutela FMI-uIui, i-a fost fatală. Lipsa căldurii a fost cea care a umplut paharul nemulțumirii generale, măturându-1 brutal de pe scena istoriei. Intrată definitiv sub tutela FMI-ului, din motive de incompetență managerială cronică, România anului '99 nu o duce - cel puțin, din punctul de vedere al parametrului enunțat - mai bine. Nici n-a început iarna, și frigul s-a instalat ca la el acasă. Economia nu mai consumă ca pe vremuri, dar energia trebuie achiziționată și plătită. Cu ce bani? Bancorex- ul, care rezolva chestia asta, s-a dus. S-au dus și grijile de vară pentru sania din iarnă, guvernanții fiind ocupați cu alte probleme, mult mai importante - restituirea pădurilor și a imobilelor, de pildă, sau legea lui Ticu. Pe acest fond, președintele repetă, ca un bun elev, greșelile istoriei: ordonă să se dea căldură! Cu ce, de unde? Nu-1 interesează! Nici măcar nu ne mai sugerează paleativul hainei în plus...