Refrenul care se fãcea auzit, pe vremea când frigul începuse sã se instaleze tot mai temeinic în casele ºi în sufletele noastre, era: „tovarãºul nu ºtie, îl mint ãºtia ºi el îi crede". Era o scuzã convenabilã ºi, cine ºtie cine - ori predispoziþia noastrã naþionalã de a ne menaja proiecþiile ideale, ori chiar specialiºti în dezinformare ai hulitei instituþii - o pusese în miºcare, pentru a deturna resentimentele publice spre ceata de „Moþoci" a administraþiei vremii.
Tovarãºul, însã, ºtia ºi s-a dat chiar de gol, atunci când ne-a sfãtuit „sã mai punem o hainã". Pentru psihologia lui megalomanicã, toate resursele - inclusiv cele de supravieþuire biologicã - trebuiau îndreptate spre susþinerea „producþiei". O producþie energofagã ºi nu de puþine ori, inutilã, amplificând stocuri nevandabile, dar care dãdeau bine în statisticile „pe cap de om". Consumul „casnic" de energie în deceniul nouã (anii '80-'90) ajunsese aproape de 5%, restul fiind înghiþit de industrie. Criza în care fusese aruncatã þara, prin încercarea disperatã a lui Ceauºescu de a ieºi de sub tutela FMI-uIui, i-a fost fatalã. Lipsa cãldurii a fost cea care a umplut paharul nemulþumirii generale, mãturându-1 brutal de pe scena istoriei. Intratã definitiv sub tutela FMI-ului, din motive de incompetenþã managerialã cronicã, România anului '99 nu o duce - cel puþin, din punctul de vedere al parametrului enunþat - mai bine. Nici n-a început iarna, ºi frigul s-a instalat ca la el acasã. Economia nu mai consumã ca pe vremuri, dar energia trebuie achiziþionatã ºi plãtitã. Cu ce bani? Bancorex- ul, care rezolva chestia asta, s-a dus. S-au dus ºi grijile de varã pentru sania din iarnã, guvernanþii fiind ocupaþi cu alte probleme, mult mai importante - restituirea pãdurilor ºi a imobilelor, de pildã, sau legea lui Ticu. Pe acest fond, preºedintele repetã, ca un bun elev, greºelile istoriei: ordonã sã se dea cãldurã! Cu ce, de unde? Nu-1 intereseazã! Nici mãcar nu ne mai sugereazã paleativul hainei în plus...
|
| Accesari:
2253
|
Adauga o opinie