Aniversarea a cinci ani de la debutul catastrofalelor evenimente cunoscute sub numele generic de "13-15 iunie" are și ea loc într-un moment pe care superstiția îl califică a fi deloc fast. Nu sunt superstițios, dar îmi amintesc faptul că zvonul (deloc primul) despre preparativele unei "lichidări" a Pieței Universității în zorii zilei de 13 iunie mi-a provocat un sentiment de îngrijorare și de confuzie. O confuzie sporită de comunicatul ciudat al procurorului general, incriminând o situație ce era pe cale de a se dezintegra în mod natural din lipsă de combustibil, după prea multă incandescență. Ce s-ar fi întâmplat dacă nu s-ar fi luat această decizie pripită, este greu de estimat, după cum greu de estimat este și buna credință cu care a fost gândită și impusă. Cert este că superstiția s-a confirmat atunci din plin și data aceasta de 13 poate rămâne în calendarul negru al românilor ca una dintre cele mai rele și cu consecințe de-a dreptul ireparabile. Atunci s-a produs cea mai adâncă falie în societatea românească postdecembristă ce aspirase, din toate puterile ei, după calvarul totalitar spre un eden al democrației. Explicația constă, probabil, în enorma cantitate de intoleranță secretată de-a lungul decenilor de mit al consensului si în nevoia de defulare violentă într-un moment în care ținta principală a resentimentelor dispăruse prea repede și definitiv. Atunci s-a declanșat un proces care astăzi este departe de a fi încheiat și care perpetuează o flagrantă lipsă de apetit pentru dialog. Or, în absența dialogului, democrația nu e altceva decât un totalitarism de-a-ndoaselea.