Aniversarea a cinci ani de la debutul catastrofalelor evenimente cunoscute sub numele generic de "13-15 iunie" are şi ea loc într-un moment pe care superstiţia îl califică a fi deloc fast. Nu sunt superstiţios, dar îmi amintesc faptul că zvonul (deloc primul) despre preparativele unei "lichidări" a Pieţei Universităţii în zorii zilei de 13 iunie mi-a provocat un sentiment de îngrijorare şi de confuzie. O confuzie sporită de comunicatul ciudat al procurorului general, incriminând o situaţie ce era pe cale de a se dezintegra în mod natural din lipsă de combustibil, după prea multă incandescenţă. Ce s-ar fi întâmplat dacă nu s-ar fi luat această decizie pripită, este greu de estimat, după cum greu de estimat este şi buna credinţă cu care a fost gândită şi impusă. Cert este că superstiţia s-a confirmat atunci din plin şi data aceasta de 13 poate rămâne în calendarul negru al românilor ca una dintre cele mai rele şi cu consecinţe de-a dreptul ireparabile. Atunci s-a produs cea mai adâncă falie în societatea românească postdecembristă ce aspirase, din toate puterile ei, după calvarul totalitar spre un eden al democraţiei. Explicaţia constă, probabil, în enorma cantitate de intoleranţă secretată de-a lungul  decenilor de mit al consensului si în nevoia de defulare violentă într-un moment în care ţinta principală a resentimentelor dispăruse prea repede şi definitiv. Atunci s-a declanşat un proces care astăzi este departe de a fi încheiat şi care perpetuează o flagrantă lipsă de apetit pentru dialog. Or, în absenţa dialogului, democraţia nu e altceva decât un totalitarism de-a-ndoaselea.