S-a hotãrât ºi cu impozitul reinvestit. La anu’.Deocamdatã îl încaseazã statul. Nu conteazã cã cei care vor putea, se vor feri sã-l facã – profitul - sau îl vor face cât mai mic. Oricât, e bun pentru un buget hãmesit, care nu mai ºtie de unde sã adune bãnuþii pe vreme de crizã, pentru a întreþine o administraþie obezã ºi imposibil de reformat. Cu TVA-ul redus, se mai moºmondesc cei de la Finanþe, pentru cã nu ºtiu cum sã-l aplice, iar „forfetarul” are zile numãrate în formula ºchioapã în care a fost impus pe piaþã.
Desigur, toþi politicienii ºtiu care sunt cele mai bune mãsuri economice, când sunt în opoziþie. Când ajung la putere, însã, parcã le ºterge cineva cu buretele tot ce au pe creier. Nu mai vãd decât cã trebuie sã adune bani. Sã stimuleze economia, pentru a produce mai mult, nu mai e timp. Dacã mãsurile astea stimulative, pânã încep sã dea roade, produc un gol fatal ºi nu se mai pot plãti pensiile? Ce facem atunci?
Au cam fost investigate toate posibilitãþile de a mai scoate un ban în plus de la contribuabili. Cu excepþia uneia: nici guvernul liberalo-maghiar nici cel democrato-social, de acum, nu îndrãznesc sã se atingã de un lucru: de luxul românilor îmbogãþiþi cu sau fãrã drept temei, peste noaptea tranziþiei. Proprietatea – cu cât e mai mare, cu atât e mai sfântã!
Chiar ºi acum, la aproape un an de la declanºarea fenomenelor care au împins lumea în braþele crizei, România oferã un tablou surprinzãtor pentru cei care o viziteazã, dacã dacã nu ºi pentru mulþi dintre cei care trãiesc în ea. Cel mai bine, în România, se vând produsele de lux. Cu cât ceva e mai scump, cu atât se vinde mai bine. Plecând de la peisajul strãzii, pe care se bulucesc maºinile scumpe, de nu mai au loc Daciile de ele, România aratã ca o expoziþie permanentã cu vânzare. Nu existã model pretenþios lansat pe piaþã indiferent unde, care în câteva zile sã nu poatã fi vãzut la Bucureºti. Este o concurenþã acerbã între plozii de bani gata în a etala cele mai sofisticate achiziþii, ca parte a unui inventar care include ceasuri de zeci de mii de euro, telefoane placate cu aur ºi diamante, bijuterii de marcã. Despre îmbrãcãminte, ce sã mai vorbim. Nu cred cã pânã acum vreun distribuitor autohton de produse de lux a dat faliment. ÃŽn România se vând încã foarte bine ambarcaþiunile, deºi nu prea avem pe unde sã le plimbãm. Despre vilele de milioane de dolari – sã nu mai vorbim, au apãrut ca ciupercile, fãrã vreun program gen „prima casã”. Aceastã efervescenþã are un motiv clar: nu cã bogaþii României sunt mai deprinºi sã facã cheltuieli decât alþii. Ci cã îi costã mult mai puþin. Diferenþa dintre taxele plãtite la stat între o Dacie Logan ºi Bugatti-ul de un milion jumate de euro al unei odrasle de baron al asfaltului este nesemnificativ. Luxul e accesibil în România pentru cã nu e grevat de taxe progresive, ca în þãrile civilizate. Glumind, se poate spune cã la noi oricine îºi pot permite sã fie multimilionar, pentru cã nu-l costã cine ºtie ce.
De ce se fereºte guvernul ca de dracu sã introducã un sistem de impozitare coerent al luxului ºi al exceselor? Simplu: pentru cã nu vrea sã sperie clientela de la care se aºteaptã „cotizaþii” de partid. De ce sã se ducã banii ãºtia la buget ºi nu la trezoreria campaniilor electorale?
Modele de impozitare a luxului existã în toate þãrile civilizate. Dl Boc ºi bãieþii sãi n-ar trebui sã inventeze nimic. Ar trebui doar sã deschidã ochii...
|
| Accesari:
2777
|
Adauga o opinie