De vreo câteva zile se vorbeşte în presă despre o "colosală escrocherie" în care ar fi antrenaţi câţiva tineri bancheri care învârtesc miliarde (de lei) şi câştigă milioane (de dolari!). Pentru românul obişnuit, care trăieşte din mai puţin de o sută de dolari pe lună chestiunea are conotţtii fabulos-frustrante: cum adică? Milioane? Miliarde? De unde-i au? Nu cumva ăştia sunt banii care lipsesc din buget şi din cauza cărora nu se pot face indexari de pensii şi salarii? Cert este că, în felul acesta, flămândei opinii publice i se oferă un nou subiect din care populismul se va hrăni luni de zile de acum încolo. După demonizarea creditului - în urma crahurilor în serie ale unor bănci, dupa trecerea la index a ingineriei financiare, duă suspiciunile pe care le-au generat fondurile de investiţii "acoperite" de garanţii fictive, iată că vine şi rândul speculaţiei financiare de a fi plasat pe lista neagră a duşmanilor nivelului de trai. Cam ca deobicei, avem de-a face cu un subtil transfer de responsabilitate de la un domeniu pe care lipsa de civilizaţie economică îl face să fie învăluit în ceaţa ignoranţei, către zona palpabilă a incompetenţei manageriale şi a gestiunii frauduloase. Pentru că nici CREDITUL nu este ceea ce am ajuns noi să credem, ci un instrument curent de lucru în economia de piaţă, nici INGINERIA FINANCIARĂ nu este altceva decât un sistem de operaţiuni pe piaţă de capital, nici FONDURILE DE INVESTIţII nu sunt altceva decât cea mai sănătoasă şi mai productivă formă de economisire şi câştig într-o structură sănătoasă şi nici SPECULAŢIA FINANCIARă nu este altceva decât forma de manifestare şi de stimulare a pieţei secundare. "Lupii tineri" pe care-i încriminează ciclul îmi apar - dacă în manifestările lor nu uzează de încălcări flagrante a unor legi sau reglementări financiar-bancare - ca acea generaţie de super-dotaţi de care economia românească, piaţa românească de capital are nevoie pentru a face pasul hotărâtor într-un sistem modern. Pe această piaţă se riscă şi se poate câştiga, la fel de bine cum se poate piede. Riscul înseamnă acţiune, iar acţiunea înseamnă progres. Acesta este motivul pentru care nu i-aş pune deloc la zid pe aceşti băieţi de 27-28 de ani, care au făcut stagii de pregătire în bănci prestigioase, şi-au dat masterate şi şi-au luat soarta în propriile mâini. Probabil că - dintr-un vechi reflex caprist - ei se fac vinovaţi de a fi reuşit într-o lume în care eşecul este privit ca o stare de normalitate.