Juriul de Onoare, Disciplină şi Arbitraj a dat publicităţii un comunicat prin care se făcea cunoscută excluderea lui Marian Petre Miluţ din PNŢCD, invocându-se „grave abateri disciplinare” ale preşedintelui acestei formaţiuni. „Puciştii” sunt de pe la Cluj, iar manevra a fost orchestrată de aripa „Sârbu” de la Cluj.

Ce va urma după acest pas – ale cărui motive, oricum, nu mai contează - face parte din recuzita clasică a afacerilor de partid: Miluţ va contesta decizia şi va cataloga Comisia ca frauduloasă şi se vor produce dovezi că promotoriiei nu au nicio legitimitate. El va apăra  „adevăratul PNŢCD” în lupta cu „falsul PNŢCD”. Pentru ce? Sincer să fiu, habar n-am. Miza nu mai poate fi decât una de reprezentare. Pentru că, de fapt, partidul e mort şi îngropat încă de acum vreo nouă ani.

PNŢCD a reapărut pe schema istoriei prin efortul unui grup de foşti deţinuţi politici care au plătit cu ani grei de puşcărie întâmplarea de a se fi aflat la locul nepotrivit în momentul istoric nepotrivit. Suferinţele şi privaţiunile au generat un crez care a depăşit de multe ori raţiunea şi contextul în care s-a manifestat această grupare. Încă de la începuturile reinserării sale, partidul a dorit să reprezinte o replică intransigentă la formulele de manifestare ale postcomunismului. Îndârjirea şi agresivitatea manifestate la începuturi, intransigenţa faţă de descendenţii fostului regim au făcut ca numărul celor care au dorit să e îndrepte spre această opţiune politică să fie mai mic decât cei care s-au regăsit, mai degrabă, în liberalism, de pildă. Condus de un personaj cu autoritate şi carismă – l-am numit pe Corneliu Coposu – partidul a ieşit totuşi cu dificultate din procentajele minimale şi doar construcţia Convenţiei Democratice realizată mai ales la presiuni externe a reuşit să facă din el o voce distinctă. Eşecul liberal din 92 i-a dat posibilitatea lui Coposu să preia conducerea Opoziţiei iar momentul „schimbării”, din 1996 a adus formaţiunea la guvernare, pentru a doua oară în istorie. Fără Coposu, trecut în nefiinţă şi cu un Diaconescu lipsit de orice veleităţi, partidul a fost sufocat de partenerii  unei guvernări dezastruase şi făcut responsabil pentru toate oalele sparte. Ieşirea de la guvernare, în 2000, a însemnat şi ieşirea din jocul politic parlamentar. Dezagregarea partidului a fost rapidă şi cei care s-au perindat pe la conducerea sa – Ciorbea, Marga, Ciuhandu şi, ultimul pe listă, Miluţ – n-au reuşit să oprească sau să limiteze procesul. Nici măcar încercăile lui Talpeş de a-l conecta la familia creştin-democrată europeană n-au mai avut succes. Sigla PNŢCD a rămas o simplă formă fără fond, punând sub semnul întrebării valabilitatea demersului de a reînnoda firul istoriei după un accident de jumătate de secol.