Discuțiile și disputele pe marginea actului politic de la 23 august 1944 declanșate după "liberalizarea" istoriei din '89 nu sunt deloc pe punctul de a se finaliza printr-o concluzie acceptată majoritar. Confiscată și cosmetizată în interes propriu de către autoritățile comuniste, lovitura de stat dată de regele Mihai, cu sprijinul unei părți a clasei politice, printre care și comuniștii, a devenit, printr-o escaladă ideologică demnă de "1984" al lui Orwell, "insurecție de masă antifascistă", rolul regelui și al armatei fiind aproape complet umbrit de acelea ale lui Emil Bodnăraș și Lucrețiu Pătrășcanu. Aceeași politică de rescriere a istoriei a condus și la o sistematică trecere sub tăcere a intențiilor și demersurilor pe care însuși mareșalul Antonescu - cu aprobarea tacită a liderilor partidelor istorice - le făcuse pentru o ieșire a României din război. Istoria e însă istorie și ea lucrează cu fapte, nu cu intenții. Iar faptele arată că autorul principal al acestui act cu consecințe cruciale pentru mersul războiului a fost regele Mihai. Cât de etică, de dreaptă, de patriotică a fost livrarea mareșalului autorităților militare sovietice și judecarea sa într-un proces regizat după moda de la răsărit - este un subiect aparte. Poziția aproape fără ieșire în care s-a aflat România în 1940 ne-a adus într-o situație care nu încetează nici astăzi să-și arate consecințele. Am întors armele alăturându-ne unei puteri care ne-a târât în experimentul comunist cale de peste patru decenii, împotriva unui aliat care a reușit, după tot atâta timp, să se transforme în principalul învingător și care își manifestă constant resentimentele și suspiciunea. (Este vorba, bineînțeles, despre Germania). După 57 de ani, unicul participant supraviețuitor al loviturii de palat de la 23 august este același care, în mod nesperat - și neașteptat - își revendică nu palatul regal, în care s-au petrecut evenimentele, ci pe cel de la Sinaia. |