Discuþiile ºi disputele pe marginea actului politic de la 23 august 1944 declanºate dupã "liberalizarea" istoriei din '89 nu sunt deloc pe punctul de a se finaliza printr-o concluzie acceptatã majoritar. Confiscatã ºi cosmetizatã în interes propriu de cãtre autoritãþile comuniste, lovitura de stat datã de regele Mihai, cu sprijinul unei pãrþi a clasei politice, printre care ºi comuniºtii, a devenit, printr-o escaladã ideologicã demnã de "1984" al lui Orwell, "insurecþie de masã antifascistã", rolul regelui ºi al armatei fiind aproape complet umbrit de acelea ale lui Emil Bodnãraº ºi Lucreþiu Pãtrãºcanu. Aceeaºi politicã de rescriere a istoriei a condus ºi la o sistematicã trecere sub tãcere a intenþiilor ºi demersurilor pe care însuºi mareºalul Antonescu - cu aprobarea tacitã a liderilor partidelor istorice - le fãcuse pentru o ieºire a României din rãzboi. Istoria e însã istorie ºi ea lucreazã cu fapte, nu cu intenþii. Iar faptele aratã cã autorul principal al acestui act cu consecinþe cruciale pentru mersul rãzboiului a fost regele Mihai. Cât de eticã, de dreaptã, de patrioticã a fost livrarea mareºalului autoritãþilor militare sovietice ºi judecarea sa într-un proces regizat dupã moda de la rãsãrit - este un subiect aparte. Poziþia aproape fãrã ieºire în care s-a aflat România în 1940 ne-a adus într-o situaþie care nu înceteazã nici astãzi sã-ºi arate consecinþele. Am întors armele alãturându-ne unei puteri care ne-a târât în experimentul comunist cale de peste patru decenii, împotriva unui aliat care a reuºit, dupã tot atâta timp, sã se transforme în principalul învingãtor ºi care îºi manifestã constant resentimentele ºi suspiciunea. (Este vorba, bineînþeles, despre Germania). Dupã 57 de ani, unicul participant supravieþuitor al loviturii de palat de la 23 august este acelaºi care, în mod nesperat - ºi neaºteptat - îºi revendicã nu palatul regal, în care s-au petrecut evenimentele, ci pe cel de la Sinaia. |