Truţulescu mai are puţin şi iese pe bune. Este şi motivul pentru care a renunţat la cererea de eliberare provizorie pentru efectuarea unor tratamente medicale. Cu Truţulescu şi cu alţi câţiva pensionari celebri de la Rahova şi de la alte câteva "pensioane" se întâmplă ceea ce nu s-a mai întâmplat în istoria penitenciară: deobicei, într-un mediu aşezat, precum cel al puşcăriei, cu mese la ore fixe, somn suficient, lipsă de stres şi consum intelectual redus, organismul se întăreşte. Este de mirare, cum boli - incurabile în libertate - în puşcărie îşi găsesc leacul de la sine. Dar, cum spuneam, de la o vreme se petrece fenomenul invers. Oamenii nu mai suportă puşcăria. Suferă, în primul rând, de claustrofobie. Sau sunt prea graşi şi nu mai încap în celulă, precum Cristofor. Sau îi bântuie grija pentru afacerile lăsate de izbelişte, precum Tartagă. Gem judecătoriile de cazuri în care condamnaţii cer să li se dea liber pe acasă, o lună, două, cât se poate, ca să-şi mai vadă de sănătate. Acelaşi lucru i se întâmplase lui Truţulescu. După ce-a încercat o vreme să-şi trateze dantura, discret, prin scurte permisii, a constatat că aşa nu se mai poate. Şi s-a cerut acasă. După care nu s-a mai cerut, că venea şi-aşa liberarea. Truţulescu se-ntoarce, deci, acasă. Aşa cum a plecat. Învăluit, în continuare, în misterul traficului cu ţigări de la Otopeni. Fără să ne fi spus "adevărul". Care adevăr? Păi, cel despre cei care se aflau în spatele contrabandei şi în faţa casei de bani. O fi fost, n-o fi fost Dragoş Constantinescu? O fi fost, n-o fi fost Dorin Marian? O fi fost, n-o fi fost Ion Mureşan?  Truţulescu a dus cu el în puşcărie secretul (dacă există vreunul) şi se va întoarce cu el în libertate. Nu vom şti, deci, dacă a fost un banal act de contrabandă, al unor "întreprinzători" privaţi, sau o operaţiune în toată regula, implicând persoane şi instituţii mai presus de orice... lege.