O revoluţie este, pe undeva, ca o loterie: îi aduce în faţă nu doar pe cei propulsaţi de forţa idealurilor, ci şi de întâmplare.  Printre câştigătorii "potului cel mare" se află şi o grămadă de persoane al căror merit principal rămâne acela că, duşi de val şi iuţi de picior, au reuşit să ajungă primii acolo unde se constituiau noile centre de putere.  Rezultatul a fost, la noi, cel cunoscut: o faună cu multiple înfăţişări, de la vechi oameni politici reconvertiţi peste noapte, la disidenţi mai vechi sau mai noi, de la temerari autentici, la reprezentanţi avizaţi ai faunei sub-urbane.  Desigur că pentru o lume obişnuită cu evoluţii lente, în timp, şi cu criterii bătute în cuie, apariţia în primul plan al televiziunii a multora dintre cei pe care-i cunoştea din alte ipostaze a reuşit să şocheze şi chiar să nedumerească. Revoluţiile au însă regulile lor nescrise şi această bulversare a unei anumite scări a valorilor face parte din structura lor.  În cadrul acestor noi ierarhii, s-a produs o nouă diviziune socială şi politică având ca bază legitimitatea.  Legitimitatea revoluţionară, sau "emanaţia" că se folosesc un termen deja intrat în folclor.  În câmpul politic s-au format două tabere: aceea a "emanaţilor", a celor legitimaţi de revoluţie şi a celor care au lipsit, sau n-au ajuns la timp, sau n-au riscat.  Această a doua categorie, minoritară, a devenit elementul cel mare activ al disputei politice, miza bătăliei devenind "confiscarea" sau "furtul" revoluţiei.  De aici s-a tras, pe de o parte, "Piaţa Universităţii" - un soi de replică la Revoluţie - şi, ceva mai târziu, Convenţia Democratică, ce a grupat, în special acele forţe politice intrate în scenă mai târziu şi pe fondul unei frustrări generale.  Disputa a continuat şi se manifestă şi astăzi, între aripile aceleiaşi puteri, ale căror lideri au sau nu binecuvântarea momentului "22 Decembrie" şi a căror atitudine politică se diferenţiază în funcţie de importanţa pe care o acordă acestuia.