O revoluþie este, pe undeva, ca o loterie: îi aduce în faþã nu
doar pe cei propulsaþi de forþa idealurilor, ci ºi de întâmplare.
Printre câºtigãtorii "potului cel mare" se aflã ºi o grãmadã
de persoane al cãror merit principal rãmâne acela cã, duºi de val ºi
iuþi de picior, au reuºit sã ajungã primii acolo unde se constituiau noile
centre de putere.
Rezultatul a fost, la noi, cel cunoscut: o faunã cu multiple înfãþiºãri,
de la vechi oameni politici reconvertiþi peste noapte, la disidenþi mai vechi
sau mai noi, de la temerari autentici, la reprezentanþi avizaþi ai faunei
sub-urbane.
Desigur cã pentru o lume obiºnuitã cu evoluþii lente, în timp,
ºi cu criterii bãtute în cuie, apariþia în primul plan al televiziunii
a multora dintre cei pe care-i cunoºtea din alte ipostaze a reuºit sã ºocheze
ºi chiar sã nedumereascã.
Revoluþiile au însã regulile lor nescrise ºi aceastã bulversare a unei
anumite scãri a valorilor face parte din structura lor.
În cadrul acestor noi ierarhii, s-a produs o nouã diviziune socialã
ºi politicã având ca bazã legitimitatea.
Legitimitatea revoluþionarã, sau "emanaþia" cã se folosesc un termen
deja intrat în folclor.
În câmpul politic s-au format douã tabere: aceea a "emanaþilor",
a celor legitimaþi de revoluþie ºi a celor care au lipsit, sau n-au ajuns
la timp, sau n-au riscat.
Aceastã a doua categorie, minoritarã, a devenit elementul cel mare
activ al disputei politice, miza bãtãliei devenind "confiscarea" sau
"furtul" revoluþiei.
De aici s-a tras, pe de o parte, "Piaþa Universitãþii" - un
soi de replicã la Revoluþie - ºi, ceva mai târziu, Convenþia Democraticã,
ce a grupat, în special acele forþe politice intrate în scenã
mai târziu ºi pe fondul unei frustrãri generale.
Disputa a continuat ºi se manifestã ºi astãzi, între aripile
aceleiaºi puteri, ale cãror lideri au sau nu binecuvântarea momentului
"22 Decembrie" ºi a cãror atitudine politicã se diferenþiazã în
funcþie de importanþa pe care o acordã acestuia.
|