O revoluție este, pe undeva, ca o loterie: îi aduce în față nu
doar pe cei propulsați de forța idealurilor, ci și de întâmplare.
Printre câștigătorii "potului cel mare" se află și o grămadă
de persoane al căror merit principal rămâne acela că, duși de val și
iuți de picior, au reușit să ajungă primii acolo unde se constituiau noile
centre de putere.
Rezultatul a fost, la noi, cel cunoscut: o faună cu multiple înfățișări,
de la vechi oameni politici reconvertiți peste noapte, la disidenți mai vechi
sau mai noi, de la temerari autentici, la reprezentanți avizați ai faunei
sub-urbane.
Desigur că pentru o lume obișnuită cu evoluții lente, în timp,
și cu criterii bătute în cuie, apariția în primul plan al televiziunii
a multora dintre cei pe care-i cunoștea din alte ipostaze a reușit să șocheze
și chiar să nedumerească.
Revoluțiile au însă regulile lor nescrise și această bulversare a unei
anumite scări a valorilor face parte din structura lor.
În cadrul acestor noi ierarhii, s-a produs o nouă diviziune socială
și politică având ca bază legitimitatea.
Legitimitatea revoluționară, sau "emanația" că se folosesc un termen
deja intrat în folclor.
În câmpul politic s-au format două tabere: aceea a "emanaților",
a celor legitimați de revoluție și a celor care au lipsit, sau n-au ajuns
la timp, sau n-au riscat.
Această a doua categorie, minoritară, a devenit elementul cel mare
activ al disputei politice, miza bătăliei devenind "confiscarea" sau
"furtul" revoluției.
De aici s-a tras, pe de o parte, "Piața Universității" - un
soi de replică la Revoluție - și, ceva mai târziu, Convenția Democratică,
ce a grupat, în special acele forțe politice intrate în scenă
mai târziu și pe fondul unei frustrări generale.
Disputa a continuat și se manifestă și astăzi, între aripile
aceleiași puteri, ale căror lideri au sau nu binecuvântarea momentului
"22 Decembrie" și a căror atitudine politică se diferențiază în
funcție de importanța pe care o acordă acestuia.
|