Pe vremea lui Ceauşescu, preţul benzinei în România era printre cele mai scăzute din Europa. Scumpirile periodice se făceau cu maximă precauţie şi ele erau însoţite de complicate argumentări din care reieşea că, deşi eram producători de ţiţei, rezervele noastre fuseseră secătuite de regimul burgehzo-moşieresc şi de sovromuri. Oricum, consumul intern era redus, atât datorită numărului de maşini aflate în circulaţie, dar şi datorită măsurilor colaterale iscate după criza petrolului. Românii circulau, pe atunci o săptămână din două, iar raţia care ar fi trebuit să acopere nevoile lunare a fost stabilită ştiinţific de către partid la vreo 2-3 rezervoare pe lună. Economia se făcea prin limitarea libertăţii de mişcare  - una dintre puţinele de care beneficiam pe atunci.
După revoluţie a început cursa scumpirii carburanţilor. Guvernele succesive, incapabile să colecteze taxe şi impozite pe alte căi, s-au concentrat asupra pompelor de benzină. Principala explicaţie a fost că preţul benzinei în România era mult sub nivelul de pe piaţa europeană, cel puţin. Eram atenţionaţi că, încet-încet, va trebui să ajungem la acest nivel, chiar dacă veniturile întârziau să se alinieze, la rândul lor. Explicaţiile ştiinţifice ale scumpirilor luau în calcul raportul dintre leu şi dolar. Se scumpea dolarul, se scumpea şi benzina. Orice fluctuaţie pe piaţa valutei liber convertibile se simţea imediat şi în rezervoarele românilor. Când n-a mai crescut dolarul, a fost rândul euro-ului. Finanţiştii noştri s-au întrecut în demonstraţii care să justifice cât de necesare erau aceste ajustări. Iată că, între timp, litrul de benzină din România nu numai că a atins preţul fatidic de un dolar - ceea ce părea un vis îndepărtat - dar l-a şi sărit. Atât de avântat încât a încălecat şi euro. Avem, la această oră, cea mai scumpă benzină din Europa şi nu ştim dacă este un record cu care ar trebui să ne mândrim. Acest preţ se va infiltra perfid în mai toate preţurile, aşa cum a făcut-o de obicei. Ultima chestie cu care ne-au blagoslovit guvernanţii este că de vină pentru ultimul salt - de aproape o mie de lei pe litru - ar fi de vină ... Katrina.
Orice pretext e bun când vrei să dovedeşti ceva ce n-ai cum altfel. În ceea ce ne priveşte, e simplu: confruntat cu un sever deficit bugetar generat de eşecul cotei unice de impozit, Guvernul n-ar încotro şi recurge la soluţia cea mai la îndemână: benzina. Nu contează cât costă ea de fapt, contează doar cât de mult poate fi umflat acest preţ din care doar o fracţiune mai corespunde valorii sale reale: restul este comoditate şi incompetenţă. De fapt, este unul dintre birurile pe care le plătim fără a ne întreba de ce e nevoie să finanţăm noi amatorismul politic al celor pe care - culmea - tot noi i-am votat.