Proiectul de Lege al domnului Pruteanu, cel cu protecţia limbii române, este ca bomba căzută din MIG-ul armatei, pe la marginea Bacăului, în apropierea unor rezervoare de petrol.  "Ar fi putut să radă tot oraşul" - a exclamat, îngrozit, primarul Sechelariu. "Nu s-ar fi întâmplat nimic altceva! A căzut ca un bolovan" - ne-au liniştit reprezentanţii aviaţiei. Aşa şi cu dl Pruteanu, mai bine zis cu legea pentru care e în stare să se ia de piept cu toată lumea. Ar putea avea consecinţe catastrofale! - se strofoacă unii care-i şi văd pe investitorii străini, care nu-şi mai pot folosi termenii iubiţi fără obligaţia jenantă de a-i traduce, plecaţi cu tot cu capital. N-o să se întâmple nimic - zic alţii, care reduc consecinţele la schimbarea unor firme. Situaţia e, spuneam, ca la Bacău, unde s-a văzut cum o ţară care se pregăteşte să intre în NATO şi în criteriile de performanţă pe care aceasta le implică, îşi pierde bombele precum mărunţişul din buzunare. Mă îngrozesc mai tare ca primarul gândindu-mă că aşa ceva s-ar putea întâmpla "după", când de MIG-rile noastre s-ar putea atârna şi bombe cu încărcături nucleare... Să revenim însă la limba română, la vajnicii ei apărători şi la mizerabilii ei detractori. Ideea "apărării" limbii nu e nouă. Ea pleacă încă de la Heliade Rădulescu şi a parcurs diverse etape între care cea mai odioasă a fost aceea a decretelor comuniste care stabileau ce cuvinte au dreptul să trăiască şi care nu. Ca orice lucru viu, limba nu poate fi încătuşată. Ea poate fi dirijată şi corectată prin cultură şi civilizaţie. Ea nu are nevoie să fie apărată. se apără şi se adaptează singură. Dacă are în spate ceva solid. O cultură, o identitate. Dacă nu, moare, şi nici o lege nu o poate salva. O poate salva doar efortul de a-i asigura suportul strict necesar: o economie sănătoasă, care să producă o viaţă socială sănătoasă, care are nevoie de o limbă sănătoasă. Şi nu de legi...