Stau şi mă întreb şi aproape că nu-mi vine să cred cât de simplu ar fi raspunsul: ce s-ar întâmpla dacă puterile occidentale, America şi NATO ar considera mâine-poimâine, că populaţia maghiară din Harghita-Covasna este discriminată şi că singura soluţie aplicabilă ar fi acordarea independenţei acestei enclave (teorie care funcţionează, dealtfel, cu ceva mai puţin succes decât altele)? Cum ar reacţiona clasa politică românească (nu vreau să ma refer la popor, de cărui recţie sunt sigur)? Îmi pun aceste întrebări având în faţă cazul Serbiei. După ce, ca stat independent, a fost supusă unei agresiuni din partea comunităţii internaţionale care a folosit ca vârf de lance NATO, după ce una dintre provinciile sale istorice a fost ocupată de aceleaşi forţe, acum Serbiei i se propune, nici mai mult nici mai puţin, ca de bună voie şi nesilită de nimeni să fie de acord cu soluţia găsită cu laboratoarele de analiză ale Washingtonului şi transmisă aliaţilor americanilor:Kossovo trebuie să devină independentă. Altminteri nu see vor rezolva problemele existente acolo. Cu o demnitate şi un curaj pe le-au avut mai totdeauna în cursul istoriei lor zbuciumate, sârbii-indiferent de orientarea lor politică-naţionalişti sau prooccidentali-resping cu hotărâre o asemenea soluţie. Ba chiar, cu toată dorinţa lor de a recupera timpul şi ocaziile pierdute de-a lungul conflictelor din Balcani, afirmă cu hotărâre că, în cazul în care se va lua ao astfel de decizie, vor declina invitaţia de a se alătura NATO şi vor căuta viitoare soluţii politice spre Est. Este o poziţie nu doar curajoasă – având în vedere câţi de puţini aliaţi mai au într-o Europă copleşită miraculos de bune sentimente faţa de proliferarea fundamentalismului islamic în inima continentului-dar şi una care poate modifica hotărâtor raportul de forţe într-o zonă considerată practic scoasă de sub influenţa Moscovei. Sârbii ştiu că refuzul lor le afectează inclusiv şansele de aderare la Uniunea Europeană, dar demonstrează ca înţeleg că există o limită a concesiilor şi a slugărniciei şi că anumite lucruri nu pot fi ignorate-şi nici acceptate Revin la întrebarea din preambul: cum ar fi reacţionat clasa noastră politică la o atare eventualitate?Sunt sigur, mai mult ca sigur că s-ar fi făcut auzite opinii conform cărora (nu mă refer la opiniile unei anumite formaţiuni politice, parte în proces) ideea este judicioasă şi ar trebui să respectăm voinţa comunităţii internaţionale,altminteri riscând să-i supăram şi pe americani şi pe nemţi şi pe alţii care ar putea zice: după ce că v-am primit , aşa nepregătiţi şi neperformanţi, şi în NATO şi în UE, mai faceţi şi nazuri? Şi că s-ar găsi foarte rapid consensul politic pentru acceptarea -chiar cu un oarecare entuziasm-a unei recomandări-ultimatum. Dar lăsând la o parte speculaţiile: oare nu cumva scenariul „original” cuprinde chiar un astfel de episod, după ce Serbia va fi obligată, forţată să dea liber kossovarilor?