Proteste, marșuri, sticle incendiare, bolovani, scutieri, clădiri publice în flăcări și avariate. Este un scenariu care, după debutul său din decembrie '89, se repetă aproape invariabil, la diferite intervale de timp. S-a produs în 12 ianuarie '90, în 20 februarie '90, în 13 iunie '90, în 26 septembrie '91, s-a rărit, un timp, pentru a reveni în forță, mai întâi în ianuarie și februarie și acum, în noiembrie '99. Tentația acestui tip de protest, relativ de înțeles pe fondul de debusolare generală al perioadei post-decembriste, este - teoretic, cel puțin - greu de înțeles acum, după aproape zece ani de democrație. Sau de „aproape democrație", dacă vreți și dacă sunteți de acord cu teoria care stabilește la 20 de ani durata minimă de însușire a acestei materii. Să nu se fi schimbat, oare, nimic în viața și mentalitatea oamenilor? Să nu se fi înțeles încă faptul că, dacă în '89 aveam cu toții un dușman comun - teroarea ideologică a statului totalitar, astăzi nu mai putem pune în balanța reacțiilor aceiași termeni antagoniști? Pradă furiei mun-citorilor brașoveni și exploziei care însoțește, în mod de-a dreptul tradițional, orice manifestare de stradă, n-a mai căzut, ca în '87, de exemplu, cuibul puterii totalitare, vinovată de condiția tot mai precară a cetățeanului român, ci însuși , simbolul unei noi administrații, purtătoare a speranței majorității că schimbarea va aduce binele mult râvnit. Împotriva cui s-au răzvrătit muncitorii brașoveni? Împotriva celor pe care chiar ei i-au adus la puterere? Împotriva celor de la care se așteaptă împlinirea a tot ce nu s-a împlinit vreme de un deceniu?
Evenimentele de la Brașov oferă o lecție, greu de asimilat, ca orice lecție neînvățată la timpul său: că bunele intenții - la fel ca și cele rele - nu țin de foame. Și că incompetența la fel ca și reaua voință, ca și minciuna, ca și disprețul - nu poate spera la circumstanțe atenuante.