Datoria publică este o gaură neagră în care se aruncă cu naturaleţe consecinţele proastei administrări sau ale hoţiei. Zilnic, câteva mii de miliarde iau calea aceasta, cu binecuvântarea celor mai înalte instituţii ale statului, rezolvând pe spinarea contribuabilului spinoasele probleme ale administrării tranziţiei. Iau la întâmplare un ziar de ieri şi citesc: "Ministerul Finanţelor va achita obligaţiile financiare ale Bankcoop!" Galanton ministerul ăsta! După ce dl Dinulescu şi acoliţii şi-au făcut mendrele, dând credite cash în sacoşe de plastic, dispărând apoi la adăpostul cine ştie cărei operaţii estetice, statul le achită conştiincios datoriile. Altă ştire: "Preluarea la buget a datoriilor fostei CRP". Adică fosta Companie a Petrolului, pe care, artizanii lui Berceanu au spart-o în mai multe societăţi tocmai pentru a se pierde urmele acestor datorii. La fel, băiat de gaşcă, Statul scapă turma pe seama aceleiaşi datorii publice. Şi exemplele ar putea continua. Paradoxal - sau, tocmai, dimpotrivă - acelaşi stat e foarte circumspect în alte cazuri. Cum ar fi acela al Băncii Dacia Felix. După ce aceasta a fost devalizată de echipa Sima-Hosu-Mureşan, au venit nişte tipi care, în '98 au zis că ar încerca să o pună pe picioare. Au primit pentru aceasta binecuvântarea Băncii Naţionale care, împreună cu judecătorul Sindic au acceptat un plan de reorganizare judecătorească. Numai că planul impus iniţial de BNR s-a dovedit nerealist. Împiedicată să se dezvolte, banca n-a putut plăti mai mult de vreo opt luni cele trei milioane de dolari lunar (!!!) pe care le-a solicitat BNR în primii trei ani! Ar fi putut s-o facă doar dacă "investea" în droguri sau în mai ştiu eu ce. Investitorii şi-au făcut socotelile, au solicitat auditori autorizaţi şi au avansat soluţia: cumpărarea creanţelor (de circa 40 milioane dolari) cu 15 milioane! BNR a zis că da, că n-are nimic împotrivă dacă guvernul dă un act normativ în acest sens. Dar, pentru mai multă siguranţă (?) a cerut falimentarea băncii! Procedură prin care nu poate obţine mai mult de 9-10 milioane de dolari, din care vreo 15 la sută ar trebui cedate lichidatorilor (absolut întâmplător, aceştia fiind în strânse legături cu persoane sus-puse din bancă). Şi, uite-aşa, singura bancă ce ar fi putut fi salvată şi repusă pe picioare, este sacrificată cu sânge rece pe altarul unor interse care n-au nimic de-a face cu interesul general şi bunul simţ. Ce dacă între suma rezultată din lichidări şi cea oferită de investitori e o diferenţă de vreo 5 milioane de dolari? La gaura neagră cu ea! Trăiască reforma sistemului bancar!