Poate niciodatã în istoria trãitã nu ºi-au pus românii atâtea speranþe în anul care urma, ca în ajunul 1ui 1990. Veniþi din lunga noapte totalitarã aºteptam cu nerãbdare zorii adevãratei existenþe, libere ºi nesupuse propensiunilor discreþionare ale nu ºtiu cãrui dictator. În doar o sãptãmânã de libertate, viaþa noastrã traversase experienþe traumatizante; de la delirul provocat de fuga dictatorului, la coºmarul tirurilor buimace, de la sentimentul frãþiei, la spaima de necunoscutul terorismului, de la adularea noilor lideri, la execuþia sumarã a celor vechi. Totul pãruse cã se bulverseazã într-o clipã, seismul social fãcând victime nevinovate ºi propulsând eroi de ocazie. Peste confuzia generalã, domnea speranþa cã, odatã depãºit acest început, totul avea sã reintre în parametrii normali. Cã vidul de putere se va umple cu personalitãþi competente, þinute pânã atunci sub obroc de cãtre dictaturã; cã alegerile libere vor promova valori autentice ºi echipe de administratori cumpãtaþi; cã libertatea cuvântului va provoca o adevãratã revoluþie informaþionalã ºi cã nu vom mai fi manipulaþi de maeºtrii dezinformãrii; cã securitatea ºi securismul, cu tot cortegiul lor de tare dezumanizante, vor rãmâne în urmã, ca un vis.urât; cã nu vom mai suferi de foame, frig ºi fricã, pentru cã avem pe deplin capacitatea de a le înlãtura ºi de a instaura, în locul lor, dictatura bunãstãrii; cã Occidentul, care ne-a compãtimit cât a putut, nu va pregeta pentru a ne ajuta sã recuperãm terenul pierdut; cã, în fine, România îºi va redobândi locul pe care-1 meritã în amfiteatrul lumii civilizate, care ne datoreazã nu puþin.
Vise frumoase, înãlþãtoare, pe care le-am vãzut ca aievea cu ochii minþii, atunci când orologiul, marcând cumpãna dintre ani, producea automat transferul nostru într-o altã realitate, virtualã. Din pãcate, cei zece ani care au trecut n-au fãcut, parcã, decât sã stingã, una câte una, ca pe niºte lumânãri din bradul de Crãciun, frumoasele noastre iluzii. Ne-am trezit bâjbâind, parcã mai mult ca înainte, în mocirla confuziilor ºi a compromisurilor, speranþa cãpãtând tot mai mult alura de Fata Morgana. Este momentul sã sperãm din nou. Cãci fãrã speranþã nu suntem nimic.