Sunt tare curios dacă măcar astăzi vrednicia candidaţilor şi a echipelor lor de zgomote va lua o scurtă pauză pentru ca măcar în această zi de sărbătoare să nu se mai împroaşte cu zoaiele de prin dosare, sau de prin filmuleţele trucate sau adevărate.

Dintr-un anumit punct de vedere, sărbătoarea naţională pică prost în luna în care, de regulă, românii îşi schimbă (sau îşi păstrează) conducătorii, din patru în cinci ani. Şi nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva şi atunci, în 1918, în fervoarea emoţională populară, unii dintre politicieni nu erau cu gândul mai degrabă la funcţiile viitoare şi la prada ce urma să fie împărţită, decât la idealul unirii românilor – votanţi- între aceleaşi fruntarii. Istoria are însă darul să păstreze pentru viitor doar lucrurile bune, cele nobile, pe celelalte dându-le uitării. Şi iată că sunt încă odată curios ce se va păstra, peste decenii, în memoria colectivă, din arhiva   acestui sfârşit de an şi de ciclu electoral. Va rămâne cumva ideea că o forţă reformatoare, condusă de un preşedinte voluntarist, susţinut în ideile sale nobile de către românii responsabili, a reuşit să convingă naţiunea că rolul său trebuie să continue întru desăvârşirea misiei? Sau că cercurile conservatoare, conduse de mogulii care sug sângele poporului, au reuşit să dea o lovitură mortală democraţiei, consolidându-şi privilegiile prin impunerea la conducerea ţării a unui exponent servil al intereselor acestora? Sau că un preşedinte abuziv, nededat la ale democraţiei, cu apucături dictatoriale şi-a consolidat poziţia – de pe urma căreia profită cu neruşinare cercurile personale de interese, compuse din politicieni veroşi şi oameni de afaceri obişnuiţi să primească comenzi grase de la stat – în ciuda eforturilor unei opoziţii denocratice care l-a şi demis – pe el şi guvernele sale corupte – pe cale constituţională? Ori că electoratul, conştient, a decis să reprime abuzurile aceluiaşi preşedinte, acordând încrederea sa unei coaliţii progresiste care a grupat principalele forţe politice în jurul unui program coerent menit să scoată ţara din criză şi din izolarea internaţională la care o condamnase un preşedinte incapabil să înţeleagă resorturile democraţiei?

Sunt tot atâtea variante posibile, care au, la rândul lor, susţinători necondiţionaţi şi contestatari acerbi. Astăzi, când „românii” (cuvântul preferat al campaniei) sărbătoresc pentru a 19-ea oară Ziua Naţională la 1 Decembrie, România pare mai dezbinată ca oricând. În loc de bucurie şi de mândrie, avem parte de o răfuială continuă a cărei miză  nu pare deloc să fie mai buna guvernare a României, ci acapararea pârgiilor de putere în favoarea câştigătorilor şi în defavoarea  perdanţilor. Niciodată, parcă – nici măcar în anii critici de după Revoluţie, când ţara nu se dezmeticise încă de pe urma beznei totalitare – demersurile de dezbinare nu au fost atât de intense şi de consecvente, niciodată demagogia nu a atins cotele de neruşinare pe care le înregistrează acum, iar viitorul nu a fost mai incert.

La mulţi ani, români? Ce fel de ani?