Cu tot disconfortul pe care-l produce automobiliştilor nevoiţi să bâjbâie pe trasee necunoscute şi aglomerate, lucrările de pe bd Kogălniceanu nu trezesc resentimentele la care ne-am fi aşteptat într-o lume grăbită şi deloc dispusă la concesii ca cea în care trăim acum. Semn sigur că dincolo de nemulţumirea de moment suntem predispuşi la un sentiment de speranţă şi încredere în mai binele (automobilistic şi pietonal) al zilei de mâine.

Peisajul lunar ce domneşte în aceste zile pe bulevardul cu pricina mă face să mă gândesc dacă în existenţa mea bucuresteana am mai asistat la o operaţiune de o asemenea anvergură.Răspunsul este nu. Cea mai solicitată arteră a Capitalei a suportat, în ultimii 25-30 ani, doar cârpeli şi mici aranjamente estetice care au sfârşit prin a o face să pară mai zdrenţuită şi mai puţin rezistentă. Pentru prima dată problema este abordatâ - la propriu şi la figurat - în profunzime şi este meritul Primăriei de a fi luat, practic pentru prima oară, taurul superficialităţii de coarne şi de a fi impus un tratament radical. Nu am nici o îndoială că rezultatul acestor frământări tectonice va fi unul notabil, după cum cred că nici impactul asupra prerogativelor electorale nu va fi de neglijat.

Păcat doar că străzile obişnuite, amplasate mai departe de sediul Primăriei, nu vor avea cum să se molipsească de la acest hei-rup postrevoluţionar, fiind sortite gropilor eterne.