Într-o societate ca a noastrã, care vine dintr-o jumãtate de secol de egalitarism pãgubos, problema lefii va rãmâne una dintre cele mai sensibile. Vechea ordine crease o legãturã strânsã între nivelul retribuþiei (cum se numea atunci) ºi scara ierarhicã, nepermiþându-se nici un fel de abateri, pentru cã ierarhia era singura care conta. Nu valoarea, nici riscul, nici rãspunderea. Ierarhia.

Astãzi ne este greu sã ne obiºnuim cu ideea cã un director de întreprindere sau de firmã poate avea o leafã mai mare decât primul ministru. Uneori nici nu este normal sã o aibã. Chiar dl lliescu s-a arãtat nemulþumit, în cursul discuþiilor de luni seara cu reprezentanþi ai patronatului ºi manageri din industrie ºi finanþe, de nivelul exorbitant al unor salarii, considerându-le un soi de sfidare a bunului simþ.

Dl lliescu are dreptate pânã la un punct: acela pânã la care aceste lefuri reprezintã un furt, un abuz, ele neavând legãturã cu eficienþa întreprinderii ºi cu performanþele ei. Dincolo de asta existã o realitate: a rãspunderii, a riscului, a capacitãþii de a pune în miºcare motorul economiei, de a crea locuri de muncã ºi de avea profit. Pentru amatorii de statistici vom aminti cã preºedintele Herzog nu figureazã în lista primelor 10 000 dintre cele mai mari lefuri din Germania, iar premierul englez Major se aflã pe poziþia 3 807 într-un clasament în care primii 1 000 sunt avocaþi.

Ar fi bine, deci, sã ne eliberãm de obsesia politizãrii acestui aspect care trebuie sã þinã cont în mod nemijlocit de competenþe ºi de performanþã. Pentru cã, în ultimã instanþã, leafa nu se dã. Se ia!